Ultima notti d’istati
“Bisogna bruciare per arrivare
Consumati all’ultimo fuoco”
Pier Paolo Pasolini, Ritmo Romano, 1950

A strada era inciuttuta in l’uscurità. Solu lucicaia a linea bianca cintrali. A notti era chjara e i stiddi si rispichjaiani in u mari calma. À l’urizonti omu pudia veda i lumi pinisulari, cuntinenti sminticatu chì facia u nosciu cunfinu, Farghestanu nosciu, guerra silenziosa e stampata in i cori di ‘ssi gimelli divisi. Avia incuntratu una sola vittura, fochi spenti, andaia pianu e ebbi l’imprissioni, una siconda e prestu cacciata, chì u cunduttori avia rallintitu à u mumentu d’incruciallu. Malgradu u vintuleddu chì vinia da u mari, u tempu firmaia affosu, trimulendu u sonnu e fendu pinitrà u scumbigliu in i spiriti famiti. L’accumpagnaia solu u rozu di u mutori in ‘ssi loca abbandunati, lasciati à lu riposu qualchì ora eppoi invasi quandu sbucciaia u soli daretu à Elba. Purtaia una maglietta bianca e un short neru. U sirviziu era statu longu. A sirata fù bona quantunqua, e dui o trè tavuli li lascetini una bona mani di vinti o trenta euro. Filaia allegru e appacciatu, longu à la marina i risturanti erani spenti, i campings durmiani abbruttiti di soli. Prestu turnarà in Parigi par finiscia a so licenza di dirittu. Parchighjeti a so mottò à a fini di un chjassu rinosu, prima di ghjunghja annantu à i duni. Si caccieti a maglietta e capiciutteti in l’onda, pianura sirena e sempri calda. Si lasceti gallighjà in i marosuli. Chjosi l’ochja. A sciuma li cupria u visu. Nudda par disturbà u calma chì l’inturraia. Vulteti annantu à a sponda e si chjineti in a rena. Una mez’ora, un’ora podassi firmeti cussì. L’invadia a paci e si lasciaia piddà da u sonnu. Si rimissi à pusà e accesi una sigaretta. Dui ghjacari abbaghjaiani in a machja. I casi erani pochi quì, suminati in a muntagna, un paghju di risidenzi sicondarii, bioti d’inguernu, sempri accesi e vivi d’austu, si vidiani l’ampulli luminosi, una piscina, e u silenziu, durmiani iddi dinò, aviani fattu u quad, u jet-ski, o chì ni sà, pagaiani e tantu meddu chì u faciani manghjà, e l’alloghju in Parigi, e i studii di dirittu, e tutti quanti, i pagaiani i turisti, cù i so accenti pinzuti chì faciani rida i ghjovani, i listessi chì ùn parlaiani più corsu, i listessi chì sputaiani vulinteri annantu à i turisti chì si fumaiani appena d’erba eppoi, cuddati in Parigi, i truvaiami pieni di cucaina. Prestu sarà finita a tuntia istatina, austu era mezu fattu e cuminciaiani à vultassini in Cuntinenti. I stabbia trasfurmati in villas di lussu, i vadini più ingumbrati cà l’A6 un ghjornu di dipartu in vacanzi, signara e muvri rifughjati dund’ì a frinisia turistica ùn era parvinuta – ancu s’è ci andarà da quì à pocu –… tuttu si calmaia pianu pianu, in una o dui sittimani sarani tutti bioti, i stabbia e i compuli pupulati di lamaghjoni, i risidenzi sicondarii ciuttati in un riposu solu disturbatu da i passaghji di i guardiani.
I prima amori l’aviani vissuti quì, in ‘ssi duni di rena, i capiddi biondi e lu sguardu nieddu di sta pinzuta, una preda par alimentà i discussioni di l’istati, ghjunghjendu fieru e vittoriosu lindumani. L’avia ritrova dui o trè ghjorna dopu, purtendula in piena machja. Da ‘ssu munticeddu pitrignu, supranendu una cappedda tutta sfraiata, vidiani livanti e punenti, i nosci mari latini suminati di battella di piacenza, i veli, al dilà c’era Elba, e più à vicinu i parasoli, a città, una zona industriali, tanti casi e casali. A rividia, bedda e bianca cum’è nivi, a so carri stiddata. Dui volti e s’era turrata in Lioni. Mancu un missaghju, nudda. L’avia sminticatu. Ricuddendu in Parigi di sittembri, li avia mandatu un missaghju. Nissun risposta. À i so amici dicia chì l’avia ghjittata sta lovia pinzuta. Chì n’avia à futta di una turistaccia mancu bona par chjavà. Aspitteti parichji mesa. Rimandeti un missaghju. Nudda. Sfasseti u numaru, e li firmeti sola sta firita ‘nu cori. Fù vicinu assai di mancà a so annata di studii e ùn avia più u laziu nè par i donni nè par i briachini d’ugni ghjovi. Stu ricordu vinia avvilinà i so notti. I tacchi di soli annantu à i so buceddi, i so ochja puri e turchini cum’è l’azzuru, tutt’a so parsona pinitraia i so sogna, facia dimonia, li runzicaia a menti. Li scappeti a fami infini. Ghjuntu l’istati, si ni vulteti in paesu. Ricuddaia a penta. Iddu dinò, infini, l’avia sminticata. Pinsaia d’udialla eppuru stu sintimu ùn era apparsu. Simpliciamenti si sfassaia, par divena trasparenti, una maghjina luntana, impricisa e senza dulori.
Rimissi u mutori in marchja. In quaranta minuti sarà in casa. Cinqu’ori di sonnu e andarà à corra. Manghjarà cù i so missiavi prima di parta par lavurà. U ventu s’arrizzaia. A luna si vilaia. Da u mari affosu cuddaia una nebbia ligera e bassa. In u fundu di a so anima li vensi una baracina, un amarori stranu in a bocca. Accilireti appena. Ùn si spiicaia stu malessaru e u missi prestu di cantu. A fatica di sicura. Vidia i so lumi familiari avali. Pochi girati firmendu. Dopu piddarà à manca e bastarà un paghju di minuti. À a surtita di una girata secca assai dui fari ciaddi. I stiddi lucicaiani. Trè colpa. Una saetta. Un muru taggatu e pupulatu da una culunia di biciartuli. U rumori stridulu di a mottò annantu à l’asfaltu brusgianti. U fari sempri accesu. A linea bianca barrata da una trascinedda rossa. I marosuli chì licaiani quasgi a strada à l’inghjò. Nudda e nimu par disturbà stu calma. L’asflatu trosciu d’oliu. U mutori s’era spentu. Ùn passaia mancu una mosca par rompa u silenziu. À l’albori ci sarà una smagna tamanta, eppo’ dopu si sparghjarà a nutizia. I lacrimi, i prumissi di vindetta. U sangu chjama u sangu quì, framezu à i marini di carti pustali, à i corpa beddi e durati. U soli vinarà torna pà accendi i passioni, pà cunsumà i menti stanchi, si vidarà i visi vizzi e marcati d’inquitudini, a fiachezza di un populu scapparà da i paroli di qualchiduni. In u calori zeppu e assufucanti, l’ochja carc’à rena e i mani secchi, cuspireghjani umbri senza visi, passaiani senza fassi rimarcà trà i middai di a folla, sempri cuntenti sottu à l’azzuru spurgulatu. I battella cuntinuarani à ghjunghja à cintinai, e d’altri n’avarani bisognu cum’è iddu, e d’altri stodii d’amori nasciarani frà dui duni o vicinu à i pitriceddi sfraiati di una cappedda midievali. L’aligrezza a risintarani tutti, di novu, quandu ghjunghjarani i prima ghjorna caldi, quandu si ritruvarani l’amici lasciati tuttu l’annu par studià quì e quallà, e d’altri fari firmarani accesi, i colpa si farani senta ancora, e Cesaru ùn sarà l’ultimu à bagnassi di notti, à sunnià, ad essa presu da un’ultima baracina, strana e primunitoria. Mentri chì si facia l’alba in l’al dilà i nosci notti erani senza fini.