L’acu di l’ariloghju ribumbeti trà i muri bianchi. U sulaghju bassu, i muri bioti, l’aria cunfinatu e zeppu in u quali era difficiuli di movasi, carcu di calori, seccu e cripulatu. Un nuvulu di moschi vulaia e giruvultaia in stu spaziu assitatu. In a camara sculaia un filettu di lumera. U rutulimu di u vintilatori facia un soffiu ligeru, un rumori di fondu chì rinfurzaia u turpori. Si rispiraia un aria viziatu. In carrughju s’affistaia à qualchì scunnisciutu. Santi di una notti, passaiani fantasimi ed ombri, evucati in un filu di cantichi, beneditti longu à una prucissioni prufana. I pudiami veda calmi e tranquilli. L’albori era sempri luntanu e u sonnu, iddu, l’avia lasciatu incù certezza e ùn era micca dicisu à vultà.
Ripinsaia à sta discussioni di tandu. S’allungaia l’ombra di a Casa di l’Imbasciadori in u ghjardinu quì sottu. Sottu à l’archi u silenziu era tutali, altiratu pocu pocu da i passi in i scali vicini. In i so ricordi cuddaiani visi impricisi, boci di martiri, e i trascineddi d’un biancu trasparenti duviani essa quiddi di qualchì anghjulu custodiu. I linzoli erani trosci battuli. Sagra li dicia torna a so pena. Fighjulaia i so ochja di carbonu. Di li paroli chì surtiani da la so bocca ùn capiscia nudda e vidia solu i so denti bianchi, i so labri pulputi e rusulini. Ad ugni muvimentu i so capiddi neri, mezi longhi caschendu ligeri annantu à i so spalli, baddaiani in u calori buzzu e zeppu. Ricuddetini insemi. Li riviniani dinò i mani di Sagra. Sta manera brusca e imbrugliata di sprimà cù i cesti i so pinseri chì ùn truvaiani piazza e sensu in i so paroli. Facia circuli, tuccaia, mimaia. Sagra, la Sagra bedda e brusca, Sagra cara, ghjunta da tempi antichi, visu rumanu e cardinaliziu, Sagra di sti ghjorna divintati trasparenti, visu trasparenti, sonu e carri senza materia, elementi falzi, fatti da un imbuleghju di ricurdacci, Sagra cara e mea, ascultaia sempri, u sguardu vilatu ed ammugliatu. Fora. Richjappatu. Fora un rumurucciu di vita cuddaia fin’à a finestra, pinitrendu u so sonnu.
Più inghjò, cuparti di notti e inturrati da i licci vintosi, i cavaddali si pupulaiani di dimonia. Parlaiani à l’aminutu. Cuspiratori biblichi sparisciani in l’acqui nieddi di la Murtuledda, vadina maladitta chì si pirdia in un fondu di a vaddi. Un poghju pitrignu supranaia a vadinedda assiccata, suminatu di caseddi, mez’abandunnati e tafunati. Salmi ridotti à un silenziu eternu. Piattaiani i prima luciori di u ghjornu.
Prima ch’iddu turressi u chjarori di lu ghjornu, andeti à mettasi appena d’acqua annantu à a faccia. Ciò ch’iddu vidì in u spechju li feci tarrori. A so peddi fina e tralucenti lasciaia appariscia una reta di veni turchini, frisgiulendu i so buceddi, da lu baveddu magru e pinzutu fin’à l’ochja ciaddi e inghjittati di sangu. Fù presu da una baracina, sfughjevuli ed intensa. Li si paria d’avè u ciarbeddu trapassatu da una lama, ghjacciata u rindì cecu una siconda. Quandu li rivensi a cuscenza sì truvaia a tarra, affannatu e trosciu di sudori. Passeti a so mani annantu à a so bocca. Li curria un filettu di sangu. Si rimessi in pedi e turreti in a so camara. Li giraia u capu. S’affundeti annantu à i linzoli. I so maschetti si distesini. Fora ùn c’erani più nè Sagra nè dimonia. I so suviddati à iddu firmaiani intarrati, prufondi e sicreti. I stabbia cuntinuaiani di brusgià o d’affundassi in u silenziu ghjinirali. I mattutini si pupulaiani sempri di salmi. E? U soli, i solda, i sirati durati e spampigliulenti sviaiani l’attinzioni di tutti, in a suddisfazioni ghjinirali. Battetini setti ori. À i notti nieddi succidiani ghjorna senza fini.
Illustrazioni: Rosa Luciani, IG: @comme_un_nuaje