“ACQUA IN BOCCA”

« Acqua in bocca », un dettu da sprimà a vulintà, è certe volte, u duvere di u silenziu. Cum’è sempre, principia chivi a filusuffìa, quand’elle s’impettanu e voce. Omu pò sente u ribombu di u scontru. Si rimarcanu e virgulette da insegnà una forma urale, prima, è po, si capisce tutta a densità murale, raghjunata, da fà cresce issa sprissione sinu à a nuzione di dettu.

Un dettu, ùn si dice, hè statu dettu, dettu è di sicura, sarà dettu. A so putenza « generale » nasce da u fattu ch’ellu hà da esse trasmessu u so sensu primitivu. Contanu storie i detti, ma di quessu ùn la cunnoscu.

Platone t’avia a voglia di distingue e cose. Tandu ci era una diffarenza tamanta trà u μῦθος (mûthos, u mitu, a fola, u discorsu dinò) è u λόγος (lo’gos, a parolla, u discorsu raghjunatu, carcu di raghjò). U lo’gos era u discorsu di i filosoffi.

Ind’i tempi, quand’elli « dicianu » i Grechi – cù u verbu « λέγω » – facianu una scelta. Ci vole à dì chì u verbu logizomai – u più vicinu à a parolla lo’gos – era tutt’ un affare di misura. In l’Academia (u locu induv’ellu facìa e so lezziò Platone) ùn ci ghjunghjianu cà a ghjente di prima trinca : quelli chì erani amichi di a sapienza, di sicura, ma quelli dinò chì sapianu misurà e cose di u mondu : i geòmetri. Tandu, u filosoffu ideale, sapìa ragiunà, vale à dì ch’ellu era capace di calculà, di privede dinò.

Bastarà ch’omu sapessi cuntà sinu à dui da fà u filosoffu.

In ogni casu, u fattu di , sarà tutt’ un affare di calculu. Si dicenu e cose impurtantissime, l’amore, u dulore. Quale hè ch’ùn avarà mai dettu quant’ellu si tinìa calchidunu, o valutatu u so dulore sinu à 10 in uspitale ? L’impurtanza incù u « dì » saria di sbuccà ciò ch’ùn si pò mancu sprimà di modu generale. Ogni volta, pensu à Minnana, à u so sbagliu, magnificu d’altronde ; quand’ella soffre, par asempiu, ch’ellu li sente u bracciu, t’avarà da dì la cusì in francese : « j’entends quelque chose qui me fait mal ». Cum’è s’ellu fussi u dulore una nuzione da  ; a saparanu bè i pueti.

Di pettu à l’ostaculu di u silenziu, si pesa un’armata sana di filosoffi, à chì briona, à chì canta, partenu in cacciamossa à buscà parolle nove, discorsi veri, parolle ghjuste. Parolle lampate da mughji angusciati ùn valenu detti.
L’unica cosa da sarìa a verità. A verità si dice da sola. « Prima di tuttu ci era a Parolla (lo’gos) ; era a Parolla quellu chì ghjera à fiancu à Diu, è tandu, era Diu. » ; a scrive cusì Ghjuvanni inde u so Vangelu. A verità, è tandu, u fattu di dì, fermanu autonomi. Di pettu à issa grammatica impermeabile, fermanu, pà contu meu, duie pussibilità.

U svelamentu, prima. Una questula sempiterna ver’ di a verità, un saltu inde i pozzi i più prufondi di u So mondu.

A speme, dopu. A priservazione di un silenziu chì vale troppu da esse rottu, quellu di u ventu, quellu di l’acque chete chì si ne vanu versu u sole, luce pura, svelata da l’iniziu.

 

Ma omu ùn si pò tene l’acqua in bocca.

 

Futugrafìa, “Atrium”, Marvina Scarpellini

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.