TEMPI FOSCHI

Sò sempre statu stunatu da u nome datu à issa rivista. È tandu, sarìa statu nurmale di filusuffà appena pà issi tempi foschi.

A prublematica liata à u tempu, ferma, in filusuffìa cuntempuranea, un topos di riflessione maiò. Inde i tempi antichi, si svelava dighjà l’angoscia di pettu à issu tempu chì viaghja, u cambiamentu ch’ellu porta incun’ellu. Sceglie u tempu, cum’è a faria u Criatore, arreca è caccia. Ne parlemu, ogni ghjornu, inde i cuntrasti i più banali : « corre u tempu ! » ; ma cosa sarà u tempu, è comu a faremu da riflette incun’ellu ?

« Quantu, sè cambiatu ! »

Emu da intruduce chivi due o trè tese poste da un filosoffu inglese di l’iniziu u XX seculu, autore di un articulu chjamatu « l’Irrealità di u Tempu ». L’avarete capita, u so scopu à Mac Taggart hè di caccià u tempu.

Principia u so articulu è subitu cerca di prupone una definizione di ciò ch’ellu pudaria esse u « tempu ». U tempu hè cambiamentu.

Bell’affare ! U tempu sarà tandu una mossa. A so definizione intantu, una spezia di paradossu. U cambiamentu, s’ellu ùn pò micca esse definitu, stampatu o stantaratu, comu a fariamu incù u tempu ?

Voltenu l’antichi versi di Eraclitu, « panta rei », tuttu viaghja, cum’è l’acque di u fiume chì mai ùn si piantanu. Tandu, omu ùn puderà mai entre duie volte inde u stessu fiume postu chì l’acque d’eri ùn sò più quelle d’oghje.

Issa visione dinamica (in mossa) di u tempu Mac Taggart ne face una « seria A ». L’avenimenti in sta seria t’anu e pruprietà passata, prisente è futura. Cusì, « voi chì lighjite st’articulu », st’avenimentu chivi t’hà a facultà d’esse prisente. Da quì a dui minuti, « voi chì lighjite l’articulu » sarà un fattu passatu. Eccu un prublema maiò pà Mac Taggart : comu sarà chì un avenimentu prisenti (a lettura di l’articulu) pudessi pussede altre pruprietà tempurale ? In fatti, t’hà a pussibilità d’esse attempu prisente, passatu è futuru, postu ch’ellu era futuru è sarà passatu. A contradizzione porta à l’eliminazione di u tempu postu ch’ellu saria, u cambiamentu, paradussale. Ùn ci saria tandu nissunu cambiamentu. Un avenimentu ùn pò esse attempu prisente, passatu è futuru s’ellu ci hè u tempu.

A « seria B » pare sfarente. L’avenimenti sò urganizzati in rapporti, ùn ci hè micca cambiamentu, ùn ci hè nissuna dinamica. Par asempiu, a morte di Socrate sarà sempre prima di quella di Nietzsche. Ùn ci hè micca cuntradizzione chivi ma u prublema sarà ch’ella hè viota senza u tempu issa seria. Saria tandu u tempu una rialità psiculogica.

S’affaccanu tandu certi prublemi fundamentali di u tempu : quellu di l’identità, s’ellu pò esse una spezia di chimera l’avenimentu ; a prova di u cambiamentu .

Comu asistenu e cose inde u tempu ?

Pà quelli chì difendenu a prima seria, pensanu chì e cose di u prisente asistenu, sole. Asiste tandu l’oghjettu « Corsu » sanu, avale.

L’altri pensanu chì ogni pruprietà tempurale (passata, prisente, futura) aghji una densità ontològica. Asistarà tandu un oghjettu « Corsu » chì t’avarà diverse parte tempurale, una parte passata : i Filitusinchi, i Corsi di Paoli, i Corsi di l’anni Settanta, par un dettu ; una parte prisente : i Corsi oghjinchi ; una parte futura, i Corsi di dumane. Tutti sarianu parte cunstituttive di l’ughjettu « Corsu » inde u tempu.

S’è no andemu à vede ind’è l’Evoluzione creatrice di u filosoffu francese Henri Bergson, pudaremu leghje quantu ella hè speciale a so visione di u cambiamentu, o di modu più pricisu, di a ruttura tempurale chì parmette di rende contu di u cambiamentu. Si tratta di una spezia di accalvacatura di i tempi. Da a simpatia tra u passatu, u prisente, u futuru nasce a durata. Ne faremu di sta durata un ponte da crià trà a mimoria è u mitu.

Ribomba u colpu di timpanu. Hè compiu issu muvimentu di a sinfunia, ma i musicanti battenu sempre a misura, cheti. Riflettenu à ciò ch’elli t’anu fattu, à ciò chì, inde a mimoria ribombarà pà calchì stonda. Riflettenu à ciò ch’elli t’anu da sunà, issa mossa precisa di a manu dritta chì dà fiattu à issa nota chì trapassa dighjà u so criatore. Issu soffiu chetu, trà a mimoria è u misteru, sarìa quessa a vera spirienza criativa da campà.

Futugrafìa, “Atrium”, Marvina Scarpellini

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.