U Soli, fuconu di tinarezza è di vita,
Versa l’amori brusgianti à a tarra stasiata,
È quand’omu hè chjinatu nant’à a vaddi, si risenti
Chì a tarra hè nubili è sbarsa di sangui.
– “Soli è Carri”, Arthur Rimbaud, 1870
Un missaghju lampatu in l’itarnità. Una chjama, una manu porta versu l’altri, aspittendu un surisu ch’ùn veni micca, una parola isciuta ‘llu silenziu bughjcosu ‘lla notti fresca. A vadina corri, i petri suminati in l’acqua s’imbuleghjani, s’inchjarisciani eppo’, una siconda, tuttu diveni neru. Da a tarra ciòciara nascì un visu insanguinatu, una figura vulsuta, una suspresa à l’incruciatura ‘lli nosci camina ; aspittanza angosciosa ch’hè quidda di l’ignuranza. Ignuranza di l’altru, ‘lli so ochja, ‘lla so menti quandu hè lampata a parola, quandu veni u silenziu ‘lli dùbbiti.
Essa filici, ghjè praticà issu mondu, accittà u so iniziu, a so fini, u chjassu di ruvina è di lacrimi chì rilighjeghja i dui. A ruvina hè pussibilità d’altrò, di palazza allivati nantu à i sipala, i mura fracassati, i fundazioni smariti. A lacrima hè spiigazioni ; si capisci u so doppiu, a faccia piattata di l’altru, si vedi ciò ch’ùn dicini micca i paroli. Di chjassa torti è minacciosi, praticà u mondu ghjè traghja l’ombri di dirittura pà fanni nascia un caminu luminosu. Di più, a filicità ùn hè ubligazioni, è a dittatura ‘llu surisu hè sicuramenti una ‘lli peghji cosi prudutti da ‘ssa sucità di cunsumu, di maghjini, d’una vita chì si svela dapartuttu senza cuntroddu. Si pò essa filici in a tristezza, parchì si pò praticà u so mondu, u so spaziu, arranghjallu com’iddu ci voli, è dunqua veda a strada chì ci rispondi, essendu ind’un statu qualificatu di tristezza. Statu passaghjeru, u fattu di capiscia a so piazza, i so scopa fighjulendu iniziu è accittendu fini, ghjè pruducia a putenza di l’essaru, sviluppà a so essezza, hè dunqua custruiscia a pussibilità ‘llu statu di riposu, di paci interna, di filicità.
Vecu u fiori chì sbuccia, framezu à i baruffi ‘lla vita, sì tù, è ti vecu. Aghju caminatu, ind’u silenziu ‘lli spini machjosi, quand’u timpurali s’avvicinaia, affritindusi sott’à i primi gocciuli. U visu ciòciaru di tarra, d’acqua, ‘lla stanchezza ‘ll’ultimi ghjorna. I filetti si muriani à i cunfini ‘lla muntagna, à u stresciu ‘llu chjassu petricosu. A sichezza divuraia l’anima di ‘ssa natura, è a siti. L’ombri sò culori di notti, a rialtà si cunfondi cù lu tempu chì passa, l’ori, i ghjorna, a fami, tuttu si trasfurmeghja, fracassendusi à l’orlu ‘lla cuscenza. Da a crepula d’un tighjali, una linea graziosa di petala rossi si svilaia, cum’è lingua di focu, i disegna ocru brunu d’un ziteddu passatu pà ‘ssi loca. Mi ricordu d’una storia, cuntatta à me da un anzianu ‘llu paesu, quand’iddu travaddaia in muntagna, ind’un rifughju persu in a sichezza istatina ‘lli monta aridi. T’avia a siti, u caldu, è daretu à lu spinursali, vidì appena di nibbiura, chì ripusaia ingiriru à li petri alzati. È capì. Capì chì daretu à issa muntagna c’era un fiumiceddu, una vadina fresca è viva chì curria, acqua, pruducendu issa nibbiura ind’a calori murtali ‘ll’istati. È quissu, in a sulitudina ‘llu so rifughju, l’hà rassicuratu, l’hà resu filici.
In l’addisperu ‘ll’istanti, s’attinghji a raghjò, a pussibilità ‘lla filicità. S’attinghji u dialogu in sè, u dialogu cù a natura, quand’idda sprima a so angoscia ‘ll’asciutezza, ch’ùn sbocci più da li bocci i pitala culuriti, i fiori prufumosi, quand’eo sprimu a meia, chì tù smarischi, svanischi in i nibbiuri pagni di grisgiori. In u landanu ‘lla fini ‘llu ghjornu, sentu i rutulamenta cirnesciuli ‘llu mari, viaghjendu in i sogna d’un cunvoddu chjamatu, spiratu.
À l’attrachju, mi veni sempri a quistioni di lindumani. Indumani spiratu, circatu, scrittu in i nosci certitudini ma chì un ghjornu, è quissu pudemi affirmllu cum’è certitudina, ùn sarà più. Si chjinarà lu ghjornu, s’indibulisciarà a luminusità pà mai più rivena, pà mai più accarizzà i cuntorna tesi è bianchi ‘llu visu. A filicità ùn si truvarà in a fascinazioni ripurtata di lindumani ? In a custruzzioni ‘llu futuru cum’è solu universu accittevuli ? Ammaistrà u so mondu, accittà a fini è veda u passatu di manera appaciata ghjè fà attu di prisenti, ghjè praticà lu so mondu, è da issa pratica si traghji a pussibilità d’orizonti filici.
Pregu. Ochja chjosi, lasciu vena u surisu è a paci. I dita ghjunti. Issa preghera sarà par tè, dialogu ‘llu landanu, francaraghju l’apeiron d’Omeru. U mari hè abbissu di binistà, suminadori di dùbbiti, d’amori chì morini in a sciuma spinta ‘ll’uceanu. Spaziu scunnisciutu, immensità tradita, u chjarori tarribuli ‘llu blù ci richjama à idda. Ind’u mio cori, t’aghju portu cun me, è quandu si lindiseghja pocu à pocu a luci, quandu l’aria si svapureghja, cunsumatu ind’i prufundori d’un pulmonu, ti portu ind’a mio menti, firmatu in l’itarnità ‘lla mia mimoria. Filicità.
Illustrazioni : senza titulu, Artur Mloian