Back to Paese

In sta fine di ghjurnata, tempu ghjuntu sittembre, u sole si ciotta nant’à un paese sviutatu è liscivatu. Pocu à pocu ripiglie a so forma nurmale, l’illusione d’unione è d’apertura chì attira à un mondu scemu longu a stagione hè guasi à smarì. L’invernu ch’ùn hè mai fughjitu s’avvicine pocu à pocu. L’ultimi flussi di turisti sò pertuti ed ognunu si ritrove di pett’à a so cundizione. E rundinelle si ne vanu è sò solu e curnachje à stà. E regule di u ghjocu suciale, elle, ùn sò scambiate.

A scena principale di stu teatru hè a piazza di u paese. Un locu tondulu, spugliatu d’eleganza, chjosu nant’à ellu stessu, duv’ellu si ghjunghje passendu pè e strette di l’apucalissi : petre fredde, piastre brutte, vistiche di a veghja ; buttiglie di biera, vetru schjattatu, sigarette à buzeffu. Sò parechji i paisani à cruciassi quì ed à abbracciassi, à ride ed à chjachjerà. Sò i paisani à fà nice di pregiassi, ad avè cose è passatu cumunu, eppò ad ammazzassi tempu compia a discursata. À mez’à a piazza, un caffè. E case chì l’accintanu sò alte quant’è i spiriti, maculate di rabbia cum’ell’hè u s’orizonte. I pussibili si sò piantati à a terrazza di stu caffè : fucili, cignali, storie di culu è dumenicate di perdizione. E rilazione suciale sò semplice quant’è i cerbelli. Amore è rabbia attempu. Oddiu di tutti è di sè stessu. U paese hè una famiglia maiò ch’hà tuttu pruvatu inseme. E prime volte, di generazione in generazione, si contanu è si perpetuanu. A rilazione ùn hà mai funziunatu. Ma si seguite, per abitudine, lassitudine dinù. Pè peura di pruvà astr’affare. Ci sò di e persone chì splendenu à mezu bughju. Sfarente ma attempu cundiziunate, prigiunere d’un locu ch’ùn li cunvene ma à u quale sò liate, indubitabilmente, di manera viscerale. U paese hè a suffrenza è a securità attempu. Ci sò i punti di rifarenza : i canti à u focu pè Natale, d’aprile a tundera, i caffè di u circondu, e feste dinò, duve si formanu e squadre sicondu à u rughjone. Ma d’ingrandà inseme face chì si cunnoscenu troppu. Face chì i difetti sò scritti nant’à e faccie. Face chì e mischinerie ùn si ponu schisà. 

I lumi chì fermanu sò e guirlande ch’elli anu postu i ghjovanni pè a festa, duie simane fà. Dumane, i ritiranu. Dopu dumane, si ne vanu…

A mi passu annant’à un ponte, l’ultimu ponte di a mo prim’annata di facultà. M’attrae tale una calamità. Simu u vinti dui di maghju è nant’à a calata, sott’à i mo pedi, a ghjente corre, a ghjente fughje. Eiu, senza movemi, fughju frà ste linee ch’ùn mi possu impedisce d’abbuzzà. Un viaghju di carta, un caminu ch’a mo penna seguite, piastratu à lettere, fiuritu à speme, scavatu à quistione. Guardendu st’ultima pittura di Parigi, un sintimu doppiu m’invadisce. Ghjè un mumentu stranu, u tempu fila frà i mo diti è risentu ciò chì m’accade di risente nant’à a calata di a gara o passendu una fruntiera. Sò arritta, frà duie rive, dui universi. Immurtale. À manu dritta l’obeliscu di a Concorde, onniputente, m’osserva. Mi sfida, i so ochji freddi mi lampanu un sguardu mutu. Aghju cataveri chì si movenu sopr’à a mo testa, mi parlanu, sentu a so voce. E mo idee sò disurdunate, a mo visione hè di menu in menu chjara. Sott’à i mo pedi scorre a Senna è voga una scialuppa : l’Albatros. Ridu, sarà forse un segnu. Rialzu l’ochji. U ghjornu more daret’à u Grand Palais è inde a mo mente, i ricordi lottanu per ùn perì. A mo serenità finta, sta sera, si cheta à l’oramai. Sò nustalgica di ciò ch’ùn aghju campatu è angusciata da ciò ch’aspettu dipoi mesi : u mo ritornu. Quale seraghju divintata ? Mi battu pè esse in accordu cù mè stessa. Mè stessa ? Un dolce meschju di nevrosi è di vita, di rise è di drami. Una voglia putentissima d’avventura cuppiata à una peura tremenda di u viotu. Una bocca aperta, una penna in manu, una sensibilità chì mi face zittà. Prigiunera di a mo guerra interna. Di quì è d’altrò, di nisun locu è di nisun diu. Incù « quì », vogliu dì quallà : a mo isula. Di quallà postu chì ci sò crisciuta. D’altrò, postu chì mi ci sò custruita altrimente è chì ci aghju evuluatu, postu chì ci rispirgu. Di nisun’ locu postu chì scambiu è ch’ùn sò mai à piazza meia, postu chì a cercu è postu ch’ùn a truveraghju mai. Di nisun’ diu postu chì ùn crergu più in nunda. Dumane, voltu.

– Arabaccia !

Quessa, fù a prima parolla ch’ella intesi surtendu da a vittura. L’ultima chì risona dipoi in e so strette. U principiu è a fine d’ogni cosa, parolla chjave di a capiscitura d’una Corsica ch’ella hà chitatu, o chì l’hà abandunata.

17 d’aostu, ott’ore di sera. A festa di u paese cumencia ghjustu à fà trimulà i muri di e case à l’intornu, chì sò dighjà guasi à sfundassi sott’à u pesu di l’ipucrisie. Sò i ghjovani chì l’anu urganisata, pè u piacè u più grande di i paisani chì ci si vedenu « una festa chì meschja e generazione, un puntu cumunu frà tanta ghjente à l’orizonti differenti, un ancura statinale pè chì volta da luntanu » ; ghjera scrittu inde u ghjurnale di u ghjornu. Ella di sicuru, quessa l’hà pensata. Ci cridia. Ci cridia eppò hà alzatu l’ochji, à meza sirata, quandu ribumbava u cultissimu Sò Elli è chì tutti alzavanu i pugni…

Fora batte a festa è u piacè corre à fiume in a camera di l’infernu. Hè riintratu avà, hà l’ochji rossi inturzati di sangue, e pupille sortenu da l’uchjaii. Hà chjamatu a moglie, mughje a so voglia, mughje a voglia ch’ellu hà di chjavalla è di strappassi u capu, mughje u nome di a zitella ch’ellu ùn hà micca riisciutu à chjappassi à u comptoir, mancu i so bisogni è mancu u so destinu ùn cuntrolla, mancu e so partinarie sceglie, hè chjosu in a so vita di merda è sò i so demonii è u so fatalisimu à avellu saratu e porte.

Sta sera hà persu.

Hà persu u so beretta in e strette di u paese. Hà persu i so biglietti di 200 paghendu una buttiglia di champagne. Eppò duie, eppò trè, dece, vinti… Hà persu a dignità ch’ell’ùn hà mai trovu.

Avia purtantu cuminciatu bè. Bon’ scularu, micca laziosu, ma bonu. Intelligente. I parenti straziavanu. Mancavanu dinò : arriti à l’albore, una ghjurnata di dodeci ore, sei ghjorni nant’à sette, novecent’euri u mese. Onesti.
Eppò hè entrutu in liceu. Senz’artifici : quatru o cinque chilò in troppu, un’unica vesta pè l’inguernu ch’ellu mittia dinò pè aiutà u babbu à u stazzu. Dui pantaloni, un vucabulariu sicuru benchì ligeru, una decina di parolle in corsu pè tene capu à l’altri. L’altri ? I ricchoni di e cime di a cità, o quelli di bor’di mare. Elli, e so villà, i so vestiti Diesel, Boss, eppò i so cumpagni – ammiratori – vergugnosi. Quelli di l’alloghji suciali di u centru cità o di a periferia, chì à latu soiu cullavanu pocu à pocu u scalinu suciale.

Ultima spera.

A so rabbia, l’hà posta inde a Lotta di Liberazione Naziunale. L’attualità era bullente. Caminu tradiziunale : blucchime di u liceu, banderole azardose, manifestazione. Pantalone militare è scarpe grosse. Un ghjornu, s’hè trovu in testa di u curteggiu. U lindumane, rispundia à e quistione di u ghjurnalistu. Era divintatu qualchissia. L’ideali, a retorica, ammaestra tuttu cum’ellu ci vole. À partesi da quì, tuttu s’hè acceleratu : u scontru di a bona persona, a prumessa di putere è di putenza, a prumessa di vittoria è di rivincita. L’arrulamentu, a prima malfatta, a ricunniscenza eppò infine, i soldi.

Era qualchissia.

Hè qualchissia in paese dinù. Hà postu un altra buttiglia di champagne. Ammaestra e discussione, hè u putente di sta festa. S’hè fattu un rail di cocaina è n’hà contr’à l’arabu chì s’hè postu nant’à a muraglietta, senza beie nè avè u curaghju di mischjassi. Hà basgiatu à una, hà pruvatu cù quill’astra. S’hè presu un schjaffu ed hà tiratu in l’aria. Hà fattu di e burle sporche. S’hè fattu un’altru rail.

Hè riintratu à truvà a moglie.

Alzavanu i pugni è cascavanu e maschere. L’alcoolu, l’ochji rossi di fume, e brisacche, e pistole ed i soldi à buzeffu. A droga, l’amichi chì si fraianu ed i nemichi chì s’abbraccianu. E discussione viote, l’amore di l’oddiu ; divina è murtale cumeria.

Ùn era più à piazza soia.

Parigi, u 2 di nuvembre. Sò vultata ma l’esiliu ferma. Sò pinzuta in casa meia. Odiu stu sognu identitariu ch’ùn puderà piglià forma mai s’è omu ùn si ne sradica micca. Equilibriu instabile, a to parolla manca. Sò distante da stu trà di sè murtiferu ma ci sò liata di modu intimu. Ghjocu u ghjocu suciale in caffè, mi cercu frà una ghitara è un bichjeru di vinu. Ùn mi trovu. Sò spettatrice di u locu chì m’hà vistu ingrandà. M’affermu è mi scordu attempu. A scustruzzione ùn hà mai avutu cusì tamantu sensu. Cappiassi o subisce, fassi minnà o more à l’indrentu : un estate in paese. Quallà, tuttu trimuleghje è u tempu s’hè piantatu. Quì, trimuleghju è ùn mi possu move.

Sò pertuta.


Illustrazione : L’Illusione Perse o A Sera, Charles Gleyre, museu di u Louvre.

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.