U pueta di l’ultima luna, o l’apucalissi

L’aria si fracassò, si svintrò lu cilestu tesu, neru, minacciosu. I mura gucciulanti sguiddaiani ind’u fiumu scatenatu, purtendu cun iddi l’albura intimuriti, i pianti strappati, l’umanità svanita. U ribombu parcurria a vaddi prufonda, è lu so cantu tinibrosu pinitria l’anima, trapanaia i celtitudini sicularj : l’ochja machjosi, u paesu abbandunatu, u stazzu biotu, u feghju pensosu giratu versu u soli.

U piovu ‘ll’istatina
Feci spegnasi lu soli,
Hà lavatu la rapina
È cantat’à mè li foli :
“S’hè svintratu lu fiumoni,
Impurtati li pulloni.”

Sò lacat’i liaccioni
Quandu sbuccia u scurrutonu
Da li mont’al’Liamoni
Impjìani lu cuntornu.
Hè suprana la natura
T’avarà sempr’a primura.

Firmani cosi veri ? Palbabili. Quand’a natura supraneghja, infini, a mudarnità gallupanti, quandu l’ilimenti rompani i gabbj di scenza è di raziunalità, firma lu spiritu. Omini è natura trovani allora un chjassu cumunu, lacati in l’inciartitudini ed a paura di lu timpurali imprivistu, fora di cuntroddu. Firma l’istintu, spiritu veru di l’omu, quand’iddu si ritrova di pettu à ciò ch’idda fubbi a natura – ciò ch’idda hà da essa – nanz’à a so azzioni danichjadori.
L’istintu ci faci alzà l’ochji, fighjulà lu celu ; l’ira ‘lli Dii diciani l’antichi, una parturbazioni mitiorologica dicini li strumenta oghjinchi, a paura è a fascinazioni dici lu spiritu. L’hà sempri dettu, qualsiasi i spjgazioni, qualsiasi l’ipichi.

È sarà meddu dumani.
A sciuma ti basgia torna,
Risplindia ind’i mani
Parti, corri è ritorna.
Disgraziatu, lu timpurali
L’hà chjappu, soffiu murtali.

Ch’iddu passassi lu mari
Ghjunghjissi in l’Alta Rocca
Risunà pà la Cinarca
È francassi ‘ssi cresti cari.
Tristu è perfidu distinu
Fubbi quiddu di ‘ssu pinu.

A puesia dici a paura, trasmetti a fascinazioni, trapasseghja – supraneghja – i spjgazioni, ch’iddi sighini d’una scenza, d’una cridenza, o d’una scimeza individuali.
Firmarà a criazioni?
Ogni petra, ogni alburu paria zuccatu ind’a friscura di l’Iniziu. Si cunfundiani a genisi ed a fini ; un drama di culori è d’ombri piattati, di passioni ringhjotti, di ghjilusj chjosi ; solitudini d’inguernu.

Ianus habet finem : cum carmine crescat et annus.
Alter ut hic mensis, sic liber alter eat.(1)

S’alluntana danò a spiaghja, è cun idda ghjustamenti i nosci rifarimenta muderni. Veni l’istati è smarisci a siconda dopu, nasci l’inguernu, sbuccia ghjinnaghju è poi lu varanu piuvascosu.
A muntagna ghjè inciartezza. Passa cum’è li mesa, si alza cù ‘ssa pittura spurgulata, si magna cù lu tonnu scatenatu, si chjina ind’una friscura d’uttrovi. È fra mezu à ‘ss’imbroglj sinsibili, firma sempri la criazioni, immutabili è riali.

Sponte sua carmen numeros ueniebat ad aptos
Et quod temptabam scribere uersus erat.(2)

Oscuru.
Pichja à lu purteddu
A sciuma annalbata
I suspira bianchi
È la surghjenti ‘lli brami.

Tarrori.
A vadina spalancata
Laca l’ochja d’acqua :
Aggrottu è tarra sacra
Rifughju ‘lli pianta.

S’iddu hà circatu hà inchjariscia a noscia vita, à dà una cuerenza ad i ritma pasturali, Sosighjè si sarebbi forsa persu in l’azzuffa muntagnoli, è forsa chì t’avarà truvatu a so via ind’a criazioni.
Sò vicini i casedda marinari ed i mura paisani, eppuru parghini monda alluntanati. Sò vicini ind’u spaziu, ma hà fattu i so affari u tempu, hà macinatu, hà distruttu – criatu -, hà pruduttu – ri-pruduttu -, hà dimustratu a so capacitai à divida, à sparta i loca, è dunqua a rialtà ussarvevuli in parti impinitrevuli trà iddi, insbruglievuli ind’i nosci scambj tramin’dui.

S’idda smarischi a criazioni, dicu quì a diclamazioni di u pueta, da Xenofanu parcurrendu a Grecia presocratica, Ovidiu è u pinsamentu latinu fin’à u simbolisimu francesu, è po, ind’i bughja muntagnoli, a puisia di Santu Casanova, di Saveriu Paoli quand’iddu ingrandaia à i prufuma ghjunti da u Liamone, à i messi cheti di i petri antichi di A Porta, s’idda smarischi ‘ssa richezza chì dà visioni è spjgazioni, allora, cun idda, sarà a noscia capacitai ad avanzà in i passa di i nosci antinati chì si svanisciarà, vali à dì ‘ssu caminu chì si chjama vita, è di cui cunniscimi a fini, a morti.
A criazioni hè dunqua cuscenza è fundamentu di civilisazioni.

Quandu avemi capitu a fini inivitevuli di u nosciu caminu, in fatti, pudariami lascià ci andà, è ch’idda sguiddi a noscia vita fina à so fini. L’individualisimu, a cuscenza unica di sè ci diciaria di mantena un niveddu di vita accittevuli, di custruiscia una famidda, di priparà appena di solda pà i fiddoli, pà i studj, pà l’avvena. Quissu hè logicu, hè u nosciu statu di natura, assicurassi chì u nosciu sangu si mantinarà, è ci sopravivarà.
Eppuru, ci hè una cuscenza suprana, quidda di a civilisazioni, quidda di a lasciata, chì ùn hè micca ghjustu una priparazioni di ciò ch’iddi sarani i nosci fiddoli, ma di ciò ch’idda sarà a sucetà, u mondu chì no lasciaremi à iddi, ma danò à quiddi ch’ùn cunniscimi micca, ma chì facini parti di ciò chì no semi ind’u nosciu statu di cultura, ind’a noscia essezza civilizata. È a quistioni hè simplici, cosa hè ‘ssu filu, ‘ssa materia, chì ci parmetti di mantena ‘ssu ligamu di civilisazioni, attraversu à l’epichi, attraversu à i rivuluzioni pulitichi, icunomichi, suciali ? A criazioni. Ciò chì parmetti di situà ind’u stessu spaziu a casa marinaria è u stazzu persu in l’alturi machjosi, ghjè a cuscenza chì da un locu à l’altru, semi l’iredi di calcosa, semi l’iredi d’una tradizioni, d’un populu, d’una civilisazioni chì s’hè sempri sprimata in a criazioni, in a sprissioni di ‘ssa criazioni, micca ind’un arti piattatu, prutettu cù ghjilusia di l’ochju curiosu di u populu. Da i diclamazioni grechi, i pueti latini, i truvatori uccitani di u Medievu, fin’à noi, fin’à i pueti di i rataghji, i conti in l’uscurità d’una meza fiamma, s’hè sprimata, s’hè tramandata, s’hè mantinuta l’anima di u populu, u spiritu carnali di a civilisazioni, micca in l’iridità icunomica, micca in i beni matiriali, ma in a richezza immatiriali, quasì sacra, di a criazioni.
Quandu si tratta di spiritu, quandu si tratta di l’omu chì, di pettu à a paura d’un scurrutonu, di pettu à a scimeza umana, cerca, iddu si gira versu à ciò ch’iddu hè, si gira in fatti versu à ciò chì li hè statu tramandatu d’intucchevuli. A so cultura, a so putenza criatrici, a soia sì, ma a soia parchì hè quidda d’una civilisazioni, ghjè un idifiziu millinariu nantu à u quali si po ripusà l’omu quand’iddu hè persu.

Poni i peda debuli
Sopr’à tarra duva mori
L’eroi, chì di ‘ssi capuli
Di feda, n’hà fattu torri.

Opara intreva, santa
Cumpagn’à lu firmamentu ;
È luci, luci è canta
À mezu corpu lu ventu.

Si risposa la vetricia,
È pienghjia lu paesu
Ch’ùn c’hè più nè la matricia,
Nè lu lumu longhistesu.

Ripiddu u mo racontu. Quandu coddi u pueta, quand’iddu hà piddatu a so dicisioni di rompa i pastoghji chì u ligaiani à a mudernità, hà ritruvatu a civilisazioni. A sapemi tutti ch’iddi poni mora i civilisazioni, ma u piriculu prisenti ghjè ch’idda morghi à tramendera. Quand’hè morta una civilisazioni, quidda chì veni dopu si nustrici, si custruisci, incù ciò chì fubbi nanzu, parchì ni aviani a cunniscenza, a cuscenza. Oghji, s’idda morghi sta civilisazioni, parini bè debuli i mura, i petri, i fundamenti, pà veda la ricuparta di calcosa di novu, di calcosa chì torna una volta pudarà fà attu di criazioni. Coddi dunqua fin’à una chjesgia, à a fini d’un chjassu tortu, suminatu di radichi, di sepala, di spini silenziosi. A meza machja, apparisci allora, dopu à una marchja longa, sott’à i colpi brusgianti di u soli, una chjesgia bianca, rumana. U campanili si alza ind’u celu, accarezendu i nivuloni, chì tribuleghjani a purezza calma di u celu. S’hè alluntanatu u timpurali, hà lasciatu a so piazza à un calmu d’istatu, chì si prulungaia fin’à u mari. Era zuccatu cù pazienza è armunia ‘ssu campanili ; à a mità, c’era una piccula piattaforma, chì facia u giru di l’idifiziu, cù, à ogni istrimità, una statua. Quatru statui, chì fighjulaiani ind’i quatru dizzizioni, è pariani indicà a l’omu u so caminu, a strada chì avia da piddà pà truvà a via di a so salvezza.
Hà capitu, hà truvatu u so caminu ; l’indicaia a chjesgia, l’indicaia u celu puru, biutatu di la so ira passata, ma l’indicaia sopratuttu lu so spiritu, la so anima, i loca duva iddu hà ingrandatu, i loca chì l’ani purtatu, ‘ssi loca cari, carchi di paura, di canti, di mimoria.
U focu di l’origini, u centru di l’universu – di a noscia menti cum’è universu – si rivela à iddu, adessu hè chjaru è luminosu, quandu tuttu smarisciarà, quandu sarani sminuzzati i spiranzi, quandu sarani sbarcati i sognii chì vogaiani versu à d’altri monda filici, firmarà la mimoria di quiddi chì l’ani rialzata, firmarà l’arti, a criazioni, a puisia.

Furesta ‘lli splindori
Cima
Setina camedda
È ‘ssu viaghju
Di pazzia.

Spinursali à l’orizonti
À l’aristrosu,
Veni a chjuditura
I dimonia à l’attrachjata.

Si alza infini u soli
A chjesgia risplindia
Silenziu
Hè parola di civilisazioni.

(1) Ghjinnaghju ghjunghj’à a fini : chì l’annu avanza cum’è lu mio cantu. È cum’è veni un antru mesu, ch’iddu venghi un antru cantu.

(2) Da iddu stessu u puema truvaia u so metru, è tuttu ciò ch’eiu pruvaiu di scriva era versi.

Illustrazioni : Luna spampillanti, Paul Klee, 1919.

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.