“Aldilà di i lochi di furori, si ritrova sempri l’omu ind’a so casa. Ma quandu ùn c’hè casa, vali à dì casa soia, soia com’è u senu maternu, hè persu.”
Marcu Antone Faure Colonna d’Istria, Fiure di Parigi
Inde i tempi landani, quand’elli campaiani l’antichi Grechi è i Rumani valurosi, l’architettura t’avia, dighjà, una forza simbùlica. À chì stà à sente à certi pinsintoni muderni, cum’è Hegel, a saparanu, l’architettura hè u segnu di u “spiritu” chì si vole matirializà. A sustanza, ciò chì ferma piattu in calchì locu, sottu à u corpu, forse, t’hà a brama di mustrà si, di vede si è di ammirà si dinò. Cusì a spiega u filòsoffu tedescu in l’intruduzzione di a so Estetica.
A so forza pulitica, in quantu ellu hè citadinu u spiritu, a mostra in a sucità.
I Rumani t’avianu u “domus“, gestitu da u “dominus“, u maestru, u signore. I Grechi a facianu incù l'”oikos“; l'”oikos” insignaia tandu l’inseme di a pruprietà materiale, u “patrimoniu”. Basta à leghje calchì scena di u Satiricon di Petrone da capisce quant’ella era impurtantissima a casa, quant’ella era quasi necessaria da asiste di mette in scena u so campà, in casa soia.
Ciò chì, à chì intria in una casa in Roma, ghjunghjia in una spezia di stanza centrale chì parmittia di rende si in ogni pezza di a casa. Si chjamaia l'”atrium“. U corre di a casa. Quant’ellu battia quand’omu ricivia l’amichi, decina d’ospiti…
Fora di cità, pare strana, ma l’Aghjaccini sarianu in centru di casa soia. T’avaranu trovu un locu intimu, à u più prufondu di calchì brama sipolta da u pesu di u viotu, da quellu di a puvartà.
Era ora di sottumesse si à u prugressu !
Semu oghje testimoni di l’eterna vultata di l’antiche dumande. Scrivia ch’ella paria “strana”. Lighjendu à Platone, sò cascatu annant’à a parolla — magnifica — da insignà l’aghjettivu “stranu”: “atopos“. À u sensu litterale saria statu “fora di locu”, “senza locu”. Comu a farà à stà si ne l’Atrium “au cœur de [mes] envies”, in lochi cusì strani, induva ùn ci hè cà viotu? Angusciatu maiò, sicuru di a forza è di a tirannia di e parolle, mi pare chì l’Atrium si ne stii “in centru” da l’iniziu, da l'”a” sinu à lu “m”.
Ciò chì pare “atopos” à Glaucon, l’amicu di Socrate, inde u settimu libru di a Repùblica di Platone [155a], sarà a scena ch’ellu li conta Socrate.
Campanu trè omi inde u bughju di una spelunca. Tutti, imprighjunati sò incatenati, custretti à fighjulà davanti à elli. Daretu à elli ci hè un focu. Sarianu e fiare mamme di tante ombre chì ballanu inde u muru, rispechji di parechje fiure di legnu, di petra, ecc.
Issa scena pare “atopos“, impussibule in qualsiasi locu postu ch’ella ferma senza locu. È tandu Sòcrate l’avarà da risponde: “eppuru sò cum’è noi”. Dighjà, Sòcrate face cresce l’angoscia, espone u mondu, scopre u mondu, caccia u velu davanti à l’ochji di Glaucon. Par ellu ùn hè micca fora di nissunu locu issa scena, hè chivi, in centru. A spelunca hè tandu u nostru mondu, quellu di l’omi, quellu di i filòsoffi. Bisogna à dì, pà compie, chì issa spelunca, inde u testu grecu, hè cunsiderata cum’è l'”oikos” di issi omi.
Sò in casa soia i prighjuneri, eppuru quale hè chì si sente imprighjunatu in casa soia?
Futugrafia, “Atrium”, Marvina Scarpellini