U Conte di Monte Cristo – I Catalani

A Rivista Tempi vi prupone oghje un prughjettu maiò: una traduzzione cuntinua di unu di i classichi di a literatura: U Conte di Monte Cristo di Alexandre Dumas. Ogni settimana, o piuttostu ogni 15 ghjorni (dipenderà) ci serà una traduzzione in corsu d’un capitulu di quellu librone. A traduzzione si limiterà à qualchì capituli impurtante di l’opera. È cusì cuntinua a nostra odissea di traduzzione. Scuprite a seguita di U Conte di Monte Cristo di Alexandre Dumas avà !

Capitulu 3 : I Catalani

À centu passi da u locu induve i duie amichi, sguardi à l’orizonte è arechje aperte, biianu u vinu frizzante di La Malgue, s’arrizzava daretu à un pughjolu nudu manghjatu da u sole è da u maestrale, u paese di i Catalani.

Un ghjornu, una misteriosa culunia lasciò a Spagna è sbarcò à a sponda di a terra induve ferma sempre oghje. Ùn si sapia d’induve venia è si parlava una lingua scunnisciuta. Unu di i capimachja, chì capia u pruvenzale, hà dumandatu à a cità di Marseglia di dà li stu prumuntoriu nudu è aridu, nantu à u quale sò ghjunti, cum’è l’anziani marinari, per tirà e so nave. A dumanda hè stata accolta, è trè mesi dopu, intornu à i dodeci o quindeci navi chì avianu purtatu sti zingari da u mare, nascì un picculu paese.

Stu paese custruitu di modu stranu è pittorescu, mezu morescu, mezu spagnolu, hè quellu chì vedemu oghje abitatu da discendenti di st’omi, chì parlanu a lingua di i so babbi. Per trè o quattru seculi, sò restati fideli à stu picculu prumuntoriu, annantu à u quale eranu discesi, cum’è una banda d’uccelli marini, senza mischià si in alcun modu cù a ghjente di Marseglia, si maritavanu, dopu avè cunservatu l’usi è u custume di a so patria, cum’è ne anu cunservatu a lingua.

I nostri lettori devenu seguità ci per l’unica strada di stu picculu paese, è entre cun noi in una di quelle case à chì u sole hà datu, da fora, quella bella culore di foglia morta particulari à i monumenti di u paese, è, dentru, un stratu d’imbiancatura, quella tonalità bianca chì face u solu ornamentu di e posadas spagnole. Una bella ghjvanotta cù i capelli neri ghjavuzzi, ochji vellutati cum’è quelli di una gazella, stava appughjata à una tramezana, è sgrinfiava trà e so magre dite di un dissegnu anticu un’erica innocente da a quale strappava i fiori, è chì i so detriti eranu dighjà in terra; in più, i so bracci nudi finu à u govitu, i so bracci marroni, ma chì parianu mudellati nantu à quelli di a Venere d’Arles, tremulavanu cù una sorta d’impazienza febbrile, è culpiteva a terra cù u so pede supple è arcuatu, cusì chì si intravedia a forma pura, fiera è ardita di a so gamba, incarcerata in una calza di cuttone rossu cù anguli grisgi è turchini.
A trè passi da ella, pusatu nantu à una carrega chì scuzzulava cù un muvimentu scimiosu, appughjatu u gomitu nantu à un vechju pezzu di mobuli manghjatu da vermi, un altu zitellu di vinti o vintidui anni a fighjava cù un’aria in cui ci era a lotta trà preoccupazione è frustrazione; i so ochji interrugavanu, ma u sguardu fermu è fissu di a giuvanotta duminava u so interlocutore.
“Venite, Mercédès”, disse u ghjuvanottu, “eccu a Pasqua chì volta, hè ora di fà un matrimoniu, rispondi mi!

– V’aghju rispostu centu volte, Fernand, è in verità duvete esse un nemicu di voi stessu per dumanda mi ancora!

– Ebbè, ripete lu torna una volta, ti pregu, ripeti lu torna da chì possi crede la. Di mi per a centesima volta chì ricusate u mo amore, chì a to mamma hà appruvatu; fatemi capì chì ghjucate cù a mo felicità, chì a mo vita è a mo morte ùn sò nunda per voi. Ah! Diu, ô Diu! D’avè sunniatu dece anni d’esse u vostru maritu, Mercédès, è perde sta speranza chì era l’unicu scopu di a mo vita!

– Ùn sò mai eiu chì t’aghju incuragitu in sta speranza, Fernand”, rispose Mercédès; ùn avete micca una sola coqueteria per rimpruverà mi cun voi. T’aghju sempre dettu: “Ti tengu caru cum’è un fratellu, ma ùn mi dumandate mai nunda altru chè questa amicizia fratellaria, perchè u mo core hè à un’altru. T’aghju sempre dettu què, Fernand?

– Iè, a sò bè, Mercédès, rispose u ghjvanottu; iè, vi site datu; ma vi scurdate chì ghjè una lege sacra trà i Catalani di marità si frà di elli?

– Vi sbagliate, Fernand, ùn hè micca una lege, hè un’abitudine, ghjè tuttu; è, credite mi, ùn invucate micca st’abitudine in u vostru favore. Site cascatu per a cuscrizione, Fernand; a libertà chì vi demu hè una simplice tullerenza; in ogni mumentu pudete esse chjamatu per u serviziu. Una volta suldatu, chì farete cun mè, vale à dì cù una povera zitella orfana, trista, senza furtuna, avendu per patrimoniu una capanna guasgi in ruvina, induve pendenu qualchì rete usurata, miserabile patrimoniu lasciatu da u mo babbu à a mo mamma è da a mo mamma à mè? Face un annu ch’ella hè morta, allora pensate, Fernand, chì campu guasgi di carità publica! A volte pretendite chì sò utile per voi, è chì avè u dirittu di sparte a vostra cattura di pesciu cun mè; è accettu, Fernand, perchè site u figliolu d’un fratellu di babbu, perchè simu stati allivati ​​inseme è ancu di più perchè, soprattuttu, ti feria troppu pena se ti ricusassi. Ma sentu chì questu pesciu chì vendu è da u quale guadagnu i soldi cù u quale compru a canapa chì filu, a sentu Fernand, chì ghjè una carità.

– Ùn importa, Mercédès, sì, poveru è isolatu quant’è tù, mi cunvene megliu chè a figliola di u più fieru armatore o di u più riccu bancheru di Marseglia! Di cosa avemu bisognu? Una moglia onesta è una bona casalinga. Induve puderia truvà megliu chè voi in sti duie aspetti?

– Fernand, rispose Mercédès, scuzzulendu u capu, si diventa una cattiva casalinga è ùn si pò risponde per esse una donna onesta quandu omu ama un omu altru chè u maritu. Cuntentate vi di a mo amicizia, perchè, a ripetu, hè tuttu ciò chì ti possu prumette, è prumettu solu ciò chì sò sicuru di pudè dà.

– Iè, capiscu, disse Fernand; suppite cù pacienza a vostra miseria, ma avete paura di a mea. Ebbè, Mercédès, amata da tè, pruvaraghju a furtuna; mi purtarete bona furtuna, è diventeraghju riccu: possu allargà u mo statu di pescadore; Puderaghju entre in un bancone cum’è impiegatu; Puderaghju diventà un mercante !

– Ùn pudete pruvà nunda, Fernand; site un suldatu, è sì state cù i Catalani, hè perchè ùn ci hè micca guerra. Cusì fermate un piscadore; ùn avete micca sogni chì fessinu a realità sembrà ancu più terribile per voi, è esse suddisfatti di a mo amicizia, postu chì ùn ti possu dà altru.

– Ebbè, ai a raghjò, Mercédès, seraghju marinaru; avaraghju, invece di u costume di i nostri babbi chì disprezzate, un cappellu di brevettu, una camicia à strisce è una giacca turchina cù ancure nantu à i buttoni. Ùn hè cusì chì ci vole à esse vestutu per piace ti?

– Chi voli dì ? Dumandò Mercédès cù un sguardu imperiosu, chì voli dì? Ùn ti capiscu micca.

– Vogliu dì, Mercedes, sì site solu cusì duru è crudele cun mè perchè aspettate qualcunu chì hè cusì vistutu. Ma quellu chì aspettate pò esse infidele, è s’ellu ùn hè micca, u mare hè per ellu.

– Fernand, gridò Mercédès, pensavu chì eri brava è mi sò sbagliatu! Fernand, avete un cattivu core per chjamà per l’aiutu di a vostra ghjelusia a zerga di Diu! Ebbè, iè, ùn l’aghju micca piattatu, aspettu è tengu caru quellu chì dite, è s’ellu ùn ritorna micca, invece d’accusà questu incunstanza chì invucate, voi, diceraghju ch’hè mortu amendu mi. U ghjovanu catalanu fece un gestu di rabbia.

«Ti capiscu, Fernand: vi ne lagnerate à ellu di ciò chì ùn vi amu micca; Crucerate u vostru cultellu catalanu contr’à u so pugnale! Cumu v’hà da aiutà? Perde a mo amicizia se site scunfittu, vede a mo amicizia diventà odiu se site vittoriosu. Criditi mi, luttà cù un omu hè un gattivu modu per fà piacè à a donna chì ama st’omu. Innò, Fernand, ùn vi lasciate micca cunduce i vostri gattivi penseri in questu modu. Ùn pudendu piglià mi per moglia, vi cuntenterete d’avè mi per amica è surella; è in più, aghjunse, i so ochji turbati è bagnati di lacrime, aspettate, aspettate, Fernand; l’avete detta tempi fà, u mare hè traditore, è sò dighjà quattru mesi ch’ellu hè partutu; in l’ultimi quattru mesi aghju cuntatu assai timpeste! ” Fernand firmò impassibile; ùn hà micca pruvatu à asciucà e lacrime chì falavanu nantu à u visu di Mercédès; eppuru, per ognuna di quelle lacrime, averia datu un bichjeru di u so sangue; ma ste lacrime falavanu per un’altru. S’arrizzò, fece u giru di a capanna è vultò, si piantò davanti à Mercedes, l’ochji scuri è i pugni strinti.

“Aiò, Mercedes”, disse, “rispondite una volta di più : hè veramente risolta?”

– Amu à Edmond Dantès, hà dettu cun fredu a ghjuvanotta , è nimu solu ch’Edmond serà u mo maritu.

– È l’amerete sempre?

– Tandu chì camperaghju.

Fernand calò u capu cum’è un omu scuragitu, lanciò un suspiru chì s’assumigliava à un gemitu; po subitu alzendu a fronte, i denti strinti è e narici spalancate:

“Ma s’hè mortu?

– S’ellu hè mortu, morgu.

– Ma chì s’ellu vi scorda?

– Mercédès! gridò una voce allegra da fora di casa, Mercédès!

– Ah! gridò tocc’à a ghjuvanotta, rossendu di gioia è saltendu d’amore, vedi ch’ellu ùn m’hà micca scurdatu, postu chì hè quì! È si precipitò versu à a porta, chì aprì, esclamendu: «U mo, Edmond! Eccu quì.

Fernand, pallidu è tremulente, si ritirò cum’è un viaghjatore face à a vista di un serpu, è, scuntrendu a so carrega, si ne turnò à pusà si. Edmond è Mercédès s’eranu abbracciati. U sole ardente di Marseglia, chì penetrava à traversu à l’apertura di a porta, l’inundava di luce. Prima, ùn avianu vistu nunda di u so circondu. Una felicità immensa l’isulavanu da u mondu, è ùn parlavanu chè per mezu di quelle parolle spezzate chì sò i sbocchi di una gioia cusì viva chì parenu esse l’espressione di u dulore. D’un colpu Edmond vidì a faccia scura di Fernand, chì stava fora in l’ombra, pallidu è minacciosu; da un muvimentu di quale ellu stessu ùn s’hè resu contu, u ghjovanu catalanu hà pigliatu a manu nantu à u cultellu in a so cintura.

– Ah! scusate, disse Dantès, cripsatu anch’ellu, ùn aviu micca rimarcatu ch’eramu trè. Dopu, girendu si versu Mercédès: “Quale hè quest’omu? Dumandò.

– Serà u vostru amicacciu, Dantès, perchè hè u mo amicu, hè u mo cuginu, hè u mo fratellu; hè Fernand; quale hè l’omu chì pensate chì amu u più in u mondu, Edmond; ùn lu ricunnosci micca?

– Ah! iè “, hà dettu Edmond. È, senza abbandunà Mercédès, chì a so manu tenia forte in una di e soie, hà datu l’altra mane cù un gestu curdiale à u catalanu. Ma Fernand, luntanu da risponde à stu gestu amichevule, si ne stava zittu è immobile cum’è una statua. Tandu Edmond hà vultatu u sguardu d’investigazione da Mercédès, cummossu è trimendu, versu Fernand, scuru è minacciosu. Solu quellu sguardu li hà amparatu tuttu. A rabbia si vedia dapertuttu nantu à a so faccia. “Ùn sapiu micca vene cusì prestu à voi, Mercédès, per truvà ci cù un nemicu.

– Un nemicu! gridò Mercédès cù un sguardu d’ira annantu à u cuginu; un nemicu cun mè, dite, Edmond! Se ci credessi, ti piglieria sottu à u bracciu è anderiu in Marseglia, lascendu a casa è ùn turneriu più. “L’ochji di Fernand eranu pienu di saette.

“È sì a mala furtuna t’accadessi, Edmond meiu”, cuntinuò ella cù u stessu calmu implacabile chì hà fattu a pruvava à Fernand chì a zitella avia lettu finu à u fondu di u so sinistru penseru, se a mala furtuna t’accadess, culleriu à u Capu di Morgion, è mi ghjittariu nantu à e roche. Fernand diventò orribilmente pallidu.

“Ma ti sì sbagliatu, Edmond”, cuntinuò, “ùn avete micca nemicu quì; ùn ci hè chè Fernand, u mo fratellu, chì vi strizzerà a mane cum’è un amicu devotu.”

E cù ste parolle, a ghjuvanotta fissò u so visu imperiosu nantu à u catalanu, chì, cum’è s’ellu fussi statu affascinatu da u sguardu, s’avvicinò pianu pianu à Edmond è allungò a manu. U so odiu, cum’è una onda impotente, ma furibonda, s’hè rottu contr’à l’ascendenza chì sta donna avia sopra à ellu. Ma nanzu à ch’ellu avia toccu a manu d’Edmond, sintì d’avè fattu tuttu ciò ch’ellu pudia fà, è si precipitò fora di casa.

“Oh! gridò, currendu cum’è un scemu è annighendu e mani in i so capelli, oh! quale hè chì mi libererà da st’omu? Guaiu à mè! Guaiu à mè!

– Aiò! Catalanu ! eh! Fernand! induve corri cusì disse una voce. U ghjuvanottu si fermò, fighjulò intornu à ellu, è vidì à Caderousse pusatu à un tavulinu cun Danglars.

– Aiò! disse Caderousse, perchè ùn venite micca? Allora site cusì pressatu chì ùn avete micca u tempu di salutà l’amichi?

– Soprattuttu quandu anu sempre una buttiglia guasi piena davanti à elli”, aghjustò Danglars. Fernand fighjò i duie omi cun sbalurdimentu, è ùn disse nunda.

“Pare vergugnosu”, disse Danglars, sbutussendu à Caderousse cù u so ghjinochju. “Averiamu fattu un sbagliu, è à u cuntrariu di ciò ch’è no aviamu previstu, Dantès triunferebbe?

– Signora! ci vole à vede “, disse Caderousse. E vultendusi versu u giuvanottu: “Ebbè, vai, o Catalanu, ti decidi? disse. Fernand si asciuvò u sudore da u fronte è intrì pianu pianu sottu à l’arburatura, chì a so ombra paria ristabilisce un pocu di calma à i so sensi è a freschezza un pocu di benessere à u so corpu stancu.

“Bonghjornu”, hà dettu, “m’avete chjamatu, nò?” È cascò piuttostu ch’è si pusò annantu à unu di i sedi chì circundavanu u tavulinu.

“T’aghju chjamatu perchè curria cum’è un scemu, è aviu paura chì ti n’andessi à lampà ti in mare”, hà dettu ridendu Caderousse. Chì diavuli, quandu avete amici, ùn hè micca solu per cumprà un bichjeru di vinu, ma ancu per impedisce li di beie trè o quattru litri d’acqua. Fernand lampò un lamentu chì paria un singhjozzu è lasciò cascà a testa nantu à i so duie polzi, chì eranu posti transversalmente nantu à u tavulinu.

“Ebbè, chè cosa vulete chì ti dica, Fernand,” ripigliò Caderousse, cuminciendu l’intervista cù quella brutalità di a ghjente cumuna à quale a curiosità face scurdà tutta a diplumazia; ebbè, pare un amante mociu! È accumpagnò u scherzu cun una grande risata.

– Bah! rispose Danglars, un zitellu tagliatu cusì ùn hè micca fattu per esse infelice in amore; scherzi, Caderousse.

“Innò”, ripigliò quist’ultimu; stà à sente cum’è suspira. Aiò, aiò, Fernand, disse Caderousse, alza u nasu è risponde: ùn hè micca bellu d’ùn risponde à l’amichi chì ci dumandanu nutizie nantu à a nostra salute.

“A mo salute và bè”, disse Fernand, stringendu i pugni, ma senza alzà u capu.

– Ah! vedi Danglars, disse Caderousse, fendu cennu à u so amicu, eccu a cosa: Fernand, chì vedi, è chì hè un bravu è bravu catalanu, unu di i migliori pescatori di Marsiglia, hè innamuratu d’una bella zitella chjamata Mercédès; ma sfurtunatamente pare chì a bella zitella, per contu soiu, hè innamurata di u secondu di Pharaon; è, quandu u Pharaon hè entratu in u portu stu ghjornu stessu, capisci?

– Innò, ùn capiscu micca, disse Danglars.

– U poveru Fernand averà ricivutu a so permissione, cuntinuò Caderousse.

– Ebbè, è dopu? disse Fernand alzendu u capu è guardendu à Caderousse, cum’è un omu chì cerca à qualchissia per lascià sprimà a so rabbia; Mercédès ùn dipende da nimu? Hè vera ? È hè libera d’amà à quellu chì vole.

– Ah! se a piglii cusì, disse Caderousse, hè qualcosa d’altru! Ti pensavu Catalanu; è mi avianu dettu chì i Catalani ùn eranu micca omi da esse supplantati da un rivale; hè statu ancu aghjuntu chì Fernand sopratuttu era terribule in a so vendetta. Fernand sorride cù pietà.

“Un omu innamuratu ùn hè mai terribile”, hà dettu.

– U povaru zitellu! ripigliò Danglars, fendu finta di pietà di giuvanottu di core. Chì voli ? Ùn s’aspittava micca à vede à Dantès vultà cusì d’un colpu; forse hà pensatu ch’ellu era mortu, infidele, chì sà? Queste cose sò più sensibili quandu ci accadenu di colpu.

– Ah! chì voli… In ogni casu, hà dettu Caderousse chì hà bitu mentre parlava è nantu à u quale u vinu affumicatu di La Malgue cuminciava à avè u so effettu, in ogni casu, Fernand ùn hè micca u solu chì a felice ghjunta di Dantès cuntraria, ùn hè vera, Danglars?

– Innò, dici a verità, è ti diceraghju dì chì li purtarà mala furtuna.

– Ùn importa, disse Caderousse, versendu Fernand un bichjeru di vinu, è riempiendu u so propiu bichjeru per l’ottava o decima volta, mentre chì Danglars avia toccu à pena u soiu; ùn importa, in u frattempu si marita cù Mercédès, a bella Mercédès; volta per quessa, almenu. Intantu, Danglars fighjava u ghjuvanottu cù un sguardu penetrante, nantu à u core di u quale e parolle di Caderousse cascavanu cum’è u piombu fusu.

“È quandu serà u matrimoniu? Dumandò.

– Oh! Ùn hè ancu fatta! bisbigliò Fernand.

– Innò, ma accadrà, disse Caderousse, quant’è veru chì Dantès serà u capitanu di u Pharaon, nò, Danglars? Danglars tremulò à st’attaccu inaspettatu, è si girò versu Caderousse, chì a so volta hà studiatu per vede se u colpu era premeditatu; ma ùn vidia cà invidia annantu à quellu visu dighjà guasgi sturdulitu da l’ebrezza.

“Ebbè”, hà dettu rimpiendu i bichjeri, “beiemu à u capitanu Edmond Dantès, maritu di u bellu catalanu!” ”

Caderousse messe u so bichjeru in bocca cù una mane pisante è u si ingullì d’un colpu. Fernand pigliò u soiu è u lampò in terra.

– Aiò! eh! eh! disse Caderousse, chì vecu quì, in cima di a cullina, in direzzione di i Catalani? Guarda, Fernand, avete una vista megliu cà mè; Pensu chì cuminciu à vede e cose turbulente, è, sapete, u vinu hè un traditore: parenu duie amanti chì camminanu fiancu à fiancu è mane in mane. Diu mi perdoni! Ùn sanu micca chì i videmu, è eccu chì si basgianu! Danglars ùn perde micca una di l’ansietà di Fernand, chì a so faccia era visibilmente in decumposizione.

“I cunnosci, signore Fernand?” disse.

– Iè, rispose questu ultimu cù una voce surda, sò Signore Edmond è Signora Mercédès.

– Ah! vedi! Hà dettu Caderousse, è eiu ch’ùn li aghju micca ricunnisciutu! Aiò! Dantes! aiò! A bella zitella! Venite quì per un pocu, è dite ci quandu serà u matrimoniu, perchè eccu Signore Fernand chì hè cusì testardu chì ùn ci ne dice micca.

– T’hà da zittà ? disse Danglars, pruvendu di rittene à Caderousse, chì, cù a tenacità di i briachi, s’hè lampatu fora di u veculu; pruvate à stà alzatu è lasciate l’amanti amà si tranquillamente. Eccu, fighjulate à u Signore Fernand: hè ragiunevule. Pò esse chì Fernand, puntatu finu à u limitu, aghigliatu da Danglars cum’è u toru da i banderilleros, anderia finalmente à saltà avanti, chì era digià alzatu è paria è era prontu à lampà si nantu à u so rivale; ma Mercédès, ridendu è arritta, alzò a so bella testa è fece lampà u so sguardu chjaru; poi Fernand s’arricurdò di a minaccia ch’ella avia fattu, di more si Edmond era mortu, è si n’andò in u so postu scuragitu. Danglars fighjulava questi duie omi: unu stupitu da l’ebrezza, l’altru duminatu da l’amore.

“Ùn ci hè nunda d’appruffità da sti scemi”, bisbigliò, “è aghju assai paura d’esse quì trà un briacu è un vigliaccu: eccu un omu invidiosu chì s’avvinazza, quandu duverebbe imbriacassi d’amarezza; eccu un gran imbecile à chì si vene di piglià a so amante sottu à u nasu è chì si cuntenta di pienghje è di lagnassi cum’è un zitellu. È puru hà ochji ardenti cum’è quelli Spagnoli, Siciliani è Calabresi, chì si vendicanu cusì bè; t’hà i pugni per sfracellà a testa di un boiu sicuramente quant’è a mazza di un macellaru. Decisamente, u destinu di Edmond vince; si maritarà cù a bella zitella, serà capitanu è si burlerà di noi; A menu chì … un surrisu lividu curvatu nantu à e labbre di Danglars – a menu chì n’incaricu, aghjunse.

– Aiò! Caderousse cuntinuvava à gridà, mez’alzatu è i pugni nantu à u tavulinu, aiò! Edmond! Ùn vedite micca l’amichi, o site digià troppu fieru per parlà cun elli?

“Innò, caru Caderousse,” rispose Dantès, “Ùn sò micca fieru, ma sò cuntentu, è felicità cieca, credu, ancu di più cà orgogliu.

– Tuttu in bonu tempu! Eccu una spiegazione, hà dettu Caderousse. Aiò! Salute, Signora Dantès. Mercédès s’inclinò gravemente.

“Ùn hè ancu u mo nome”, hà dettu, “È in u mo paese dà mala furtuna, si dice, di chjamà e zitelle cù u nome di u so fidanzatu prima chì questu fidanzatu sia ​​u so maritu; chjamà mi Mercédès, ti pregu.

– Duvemu pardunallu, stu bonu vicinu Caderousse, hà dettu Dantès, si sbaglia cusì pocu!

“Allora u matrimoniu serà prestu, Signore Dantès?” disse Danglars, salutendu i duie ghjovani.

– U più prestu pussibule, signore Danglars; oghje tutti l’accordi ind’è u babbu di Dantès, è dumane o dopu dumane à u più tardi, a cena di u sposaticciu quì à a Riserva. L’amichi ci seranu, spergu; ghjè per dì vi chì site un invitatu, signore Danglars; vale à dì chì site in quelli invitati, Caderousse.

– È Fernand, disse Caderousse, ridendu una risata pastosa, hè ancu Fernand?

-U fratellu di a mo moglia hè u mo fratellu”, hà dettu Edmond, “è a vidariamu cun pienu rimpientu, Mercedes è eiu, s’ellu partessi in un mumentu cusì. Fernand aprì a bocca per risponde; ma a voce spirò in a so gola, è ùn pudia micca prununzià una sola parolla.

“Oghje l’accordi, dumane o dopu dumane u sposaticciu … diavule! site affrettatu, Capitanu.

– Danglars, ripigliò Edmond, surridendu, vi diceraghju cum’è Mercédès hà dettu prima à Caderousse: ùn mi date micca u titulu chì ùn mi cunvene ancu, chì mi porterebbe sfurtuna.

“Perduna mi”, rispose Danglars; Cusì dicu simpliciamente chì paria esse affrettatu; Daviule ! Avemu u tempu: u Pharaon ùn turnarà guasgi in mare per trè mesi.

– Simu sempre affrettatu d’esse felice, o sgiò Danglars, perchè quandu avemu suffertu per un bellu pezzu avemu assai difficultà à crede in a felicità. Ma ùn hè micca solu l’egoismu chì mi face agisce cusì: devu andà in Parigi.

– Ah! veramente! in Parigi: è hè a vostra prima volta, Dantès?

– Iè.

– Avete affari da fà?

Micca per contu meiu: un ultimu incaricu da u nostru poveru Capitanu Leclère da compie; capisci, Danglars, hè sacru. D’altronde, siate tranquilli, piglieraghju solu u tempu d’andà è vultà.

“Iè, iè, capiscu”, disse à voce alta Danglars. Dopu assai bassu: «In Parigi, per cunsignà à u so indirizzu, senza dubbitu, a lettera chì u Grand maresciale li hà datu. Madonna! Sta lettera mi face cresce una idea, una idea eccellente! Ah! Dantès, u mo amicu, ùn sì ancu scritu in u registru di u Pharaon cum’è u numeru 1. “

Dopu si vultò versu Edmond, chì si ne andava digià:

– Bon viaghju! gridò à ellu.

– Ti ringraziu ! Rispose Edmond, girendu a testa è accumpagnendu u muvimentu cù un gestu amichevule. Tandu i duie innamurati cuntinuonu u so viaghju, calmi è gioiosi cum’è duie scelti chì cullanu in celu.

 

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.