A Rivista Tempi vi prupone oghje un prughjettu maiò: una traduzzione cuntinua di unu di i classichi di a literatura: U Conte di Monte Cristo di Alexandre Dumas. Ogni settimana, o piuttostu ogni 15 ghjorni (dipenderà) ci serà una traduzzione in corsu d’un capitulu di quellu librone. A traduzzione si limiterà à qualchì capituli impurtante di l’opera. È cusì cuntinua a nostra odissea di traduzzione. Scuprite a seguita di U Conte di Monte Cristo di Alexandre Dumas avà !
Capitulu 2: U babbu è u figliu
Lascemu à Danglars, incù u geniu di l’odiu, à pruvà di suffià contru à u so camaratu qualchì malignu suppunimenti à l’arechju di l’armatore, è suvitemu à Dantès, chì, dopu à avè percorsu a Canebière in tutta a so lunghezza, piglia u carrughju di Noailles, entre in una chjuca casa situata à a manca di l’aghja di Meilhan, colla vivamente i quattru piani di una scalinata scura, è ritinendu si à la rampicheghja da una manu, cumprimendu si i battimenti di u so core, s’arresta davanti à una porta accallata, chì lascia vede sinu à u fondu di una chjuca camera. Issa camera era quella induve stava u babbu di Dantès.
A nutizia di a ghjunta di u Pharaon ùn era ancora pervenuta à u vichjacone, chì s’accupava, muntatu annantu à una carrega, à impaliccià d’una mane tremulante qualchì capuccina mischiate incù clematite, chì cullavanu u longu di u graticulatu di u so balcone. Una voce bella cunnisciuta gridò daretu à ellu:
“U mo babbu, u mo bonu babbu ! ”
U vichjacone lampò un gridu è si vultò ; pò, videndu u so figliolu, si lasciò andà in i so bracci, tuttu trimendu è tuttu pallidu.
– Chì ci hè, babbu ? si sclamò u ghjuvan’omu inchietu ; sì malatu?
– Innò, innò, u caru Edmond, u mo figliolu, u mo zitellu, innò ; ma ùn ti aspittavu micca, è a gioia, u sbiguttimentu di rivede ti cusì à l’impruvisu… Ah ! Diu ! Mi sembru ch’è eiu mi ne vocu à more !
– Eh bè, rimetti ti dunque, babbu ! Sò eiu! Si dice sempre ch’è a gioia ùn face micca male, è eccu perchè eiu so entrutu quì senza priparazione. Videmu, surride me, invece di fighjulà mi cum’è a faci, incù l’ochji persi. Rivengu è avemu da esse furtunati.
– Ah ! Tantu megliu, figliolucciu ! Ripigliò u vichjacone, ma cume emu da esse furtunati ? Ùn mi lascii più ? Conta mi a to felicità.
– Ch’è u Signore mi perdoni, disse u ghjuvan’omu, di ralligrà mi di una felicità chì face u dolu d’una famiglia ! Ma Diu sà ch’è eiu ùn aghju micca desideratu d’issa felicità ; hè ghjunta, è ùn aghju micca a forza d’afflige ne mi : u bravu capitanu Leclère hè mortu, u mo babbu, è hè prubabile ch’è, da a prutezzione di M. Morrel, aghju da piglià a so piazza. Capite, babbu ? Capitanu à vinti anni ! Incù centu louis di salariu è una parte di i benefizii ! Ùn hè micca più ch’è ùn pudia davveru spirà un poveru marineru cum’è me ?
– Iè, figliolu meu, iè, difatti, disse u vichjacone, hè una furtuna.
– Vogliu da i mi prima dinari ch’è eiu tuccheraghju abbiate una casa per voi, incù un’ortu per piantà e vostre clematite, è e vostre capuccine è i vostri caprifogli… Ma, ch’hai dunque, babbu, pare tuttu ch’ùn vai bè ?
– Pacenzia, pacenzia ! ùn hè nulla.
È, e forze mancante à u vichjacone, ellu si rubucchò in daretu.
“Videmu ! Videmu ! disse u ghjuvanottu, un bichjeru di vinu, babbu ; quessa vi ranimerà ; induve mittite u vostru vinu ?
– Innò, ti ringraziu, ùn cerca micca ; ùn ne aghju micca bisognu, disse u vichjacone pruvendu à ritene à u so figliolu.
– Sì, piglia, sì, piglia puru, babbu, indicate mi u locu. È aprì duie o trè armadii.
– Inutile… disse u vichjacone, ùn ci hè più vinu.
– Cume chì ùn ci hè più vinu ?! Disse impalidiscendu è fighjulendu di manera alternativa i buccelli cave è innalbate di u vichjacone è l’armadii vioti, cume chì ùn ci hè più vinu ! Avete mancatu di soldi, ô babbu ?
– Ùn aghju mancatu di nunda, postu chì sì cun me avà, disse u vichjacone.
– Tuttavia, balbuttò Dantès, asciughendu u sudore chì li scorria da a fronte, quantunque eiu v’aviu lasciatu duie centu franchi trè mesi fà partendu.
– Iè, iè, Edmond, hè vera; ma vi site scurdatu di un piccula debbita cù u vicinu Caderousse; mi ne hà arricurdatu, dicendu me chì s’è ùn pagu per voi dumanderà à M. Morrel. Cusì capite, per paura chì ti porta tortu…
– Ebbè?
– Ebbè, aghju pagatu eiu.
– Ma, gridò Dantes, eranu centu quaranta franchi chì duvia à Caderousse!
-Iè, balbuttulò u vechju omu.
– È l’avete datu nantu à i duiecentu franchi chì t’avia lasciatu?
U vechju omu annuì.
-Cusì avete campatu trè mesi cù sessanta franchi! bisbigliò u giuvanottu.
– Sapete quantu aghju bisognu di pocu, hà dettu u vechju omu.
– Oh! ô Diu , u mo Diu, perdona me! gridò Edmond, caschendu in ghjinochje davanti à u babbu.
– Aiò chì faci?
– Oh! m’ete strappatu u core.
– Bah! eccu si quì, disse u vechju, surridendu; avà tuttu hè scurdatu, perchè tuttu và bè.
– Iè, eccu sò quì, disse u ghjuvanottu, cù un futuru luminosu è un pocu di soldi. Tenite, babbu, disse, pigliate, pigliate è andate à cumprà qualcosa subitu subitu. ”
È sviutò e so tasche nantu à u tavulinu, chì cuntene una decina di munete d’oru, cinque o sei scudi di cinque franchi è qualchì soldi. A faccia di u Vechju Dantès fiurisce.
– À quale hè quessu? disse.
– Ma à me! … à voi! … à noi! … Pigliate, cumprà pruviste, sia felice, dumane ci ne serà altri.
– Pianu, pianu pianu, disse u vechju surridendu; cù a vostra permissione, spenderaghju muderatamente quella borsa: si penserà, sì cumpru troppu cose, chì eru statu ubligatu à aspettà u vostru ritornu per cumprà.
– Fate cum’ella vi pare; ma sopratuttu, pigliate una serva, babbu; Ùn vogliu micca chì resti solu. Aghju un caffè di cuntrabandu è un ottimu tabaccu in una piccula scatula in a calata, l’averete dumane. Zittu! eccu chì qualchissia s’avvicina.
– Serà à Caderousse ch’hà amparatu a vostra ghjunta, è chì vene prubabilmente à fà vi i so cumplimenti di bon ritornu.
– Ebbè, più labbre chì dicenu una cosa mentre chì u core ne pensa un altru, sussurava Edmond; ma quantunque, hè un vicinu chì ci hà resu un serviziu in u passatu, ch’ellu sia u benvenuti.
Infatti, à u mumentu quandu Edmond finia a frase à bassa voce, si vì cumparisce, incadratu attraversu à a porta di u ballatoghju, u capu neru è barbutu di Caderousse. Era un omu di vinticinque anni, vinti sei anni; tenia in manu un pezzu di lenzolu, chì in a so qualità di sartore si preparava à travaglià lu.
– Aiò! sì vultatu, Edmond? hà dettu cù un accentu marsigliesu assai pronunciatu è cù un surrisu largu chì palisava i denti biancu cum’è avoriu.
– Cumu pudete vede, vicinu Caderousse, è prontu à esse aggradevule, rispose Dantès, dissimulendu male a so friddezza in questa offerta di serviziu.
– Grazie grazie; per furtuna ùn aghju bisognu di nunda ma site u benvenutu, è certe volte sò ancu l’altri quale hà bisognu di mè. (Dantes fece un muvimentu.) Ùn vi dicu micca questu per voi, amicacciu; t’aviu prestatu soldi è m’hai rimbursatu; quessu si face trà i boni vicini, è noi simu sdibitati.
– Ùn simu mai sbdibitati cù quelli chì ci anu ubligatu, disse Dantès, perchè quandu ùn li duvimu più i soldi, li duvimu ricunniscenza.
– Ùn parlemu più di quest’affare! Ciò ch’hè accadutu hè accadutu. Parlemu di u vostru felice ritornu, caru. Sò andatu à u portu cusì per assemblà qualchì lenzoli marrone, quandu aghju scontru à l’amicu Danglars.
“- Tù, in Marsiglia? “
” Iè, eiu stessu “, hà rispostu.
“- Pensavu chì era in Smirna.
“- Puderia esse culà, perchè ne tornu.
“È Edmond, induve hè u zitellu? “
– Ma à a casa di u so babbu, senza dubbitu”, rispose Danglars; è cusì sò vinutu, cuntinuò Caderousse, per avè u piacè di stringhje a manu à un amicu.
– Questu bonu Caderousse, hà dettu u vechju, ti ama tantu.
– Certamente chì ti tengu caru, è chì ti stimu sempre, cum’è l’onesta ghjente hè rara! Ma pare chì site duvintatu riccu, zitellu? Cuntinuò u sartore, lampendu un’ucchjata à fiancu à a manata d’oru è d’argentu chì Dantes l’avia messa nantu à u tavulinu. U ghjovanu hà rimarcatu l’ucchjata lussuria chì hà schjaritu l’ochji neri di u vicinu.
– Aiò! Diu ! hà dettu, questi soldi ùn sò micca mei; Aghju manifestatu à u babbu a paura ch’ellu averia pussutu mancà qualcosa per a mo assenza, è per rassicurà mi, hà svultatu u so borsa nantu à u tavulinu. Aiò, babbu, continuò Dantes, rimettite sti soldi in a vostra borsa; a menu chì u vicinu Caderousse ùn ne hà bisognu, in quale casu hè à u so serviziu.
– Innò, o zitè, hà dettu Caderousse, ùn aghju micca bisognu di nunda, è ringraziu à Diu tuttu và bè per me. Tenite i vostri soldi, tenite lu: ùn ne avemu mai troppu.
– Era di bon core, hà dettu Dantès.
– Ùn ne aghju micca dubbiti. Ebbè, avà site à u megliu cù u sgiò Morrel, bonu chì site?
– M. Morrel hè sempre statu bonu per mè, rispose Dantès.
– In questu casu, avete tortu di ricusà l’ufferta di cenà cun ellu.
– Cumu, ricusà di cenà? ripigliò u vechju Dantes; allora vi hà invitatu à cenà?
– Iè, babbu, ripigliò Edmond, surridendu di u stupore causatu à u babbu da l’eccessu d’onore ch’ellu hà ricevutu.
– È perchè hai ricusatu, figliolu? dumandò u vechju.
– Per vultà ind’è voi prima, babbu, rispose u ghjuvanottu; v’aspettavu cun impazienza.
– Questu avarà cuntrariatu à u sgiò Morrel, ripigliò Caderousse; è quandu avemu u scopu d’esse capitanu, hè un sbagliu di scumudà u vostru armatore.
– Li aghju spiegatu u mutivu di u mo rifiutu, ripigliò Dantès, è hà capitu, spergu.
– Ah! hè chì, per esse capitanu, avete bisognu di un pocu amasgiulà i so patroni.
– Spergu esse capitanu senza questa, rispose Dantes.
– Tantu megliu, tantu megliu! Piacerà à tutti i vechji amichi, è cunnoscu qualcunu fora, daretu à a citadella di San Niculà, chì ùn ne serà micca dispiaciuta.
– À Mercédès? disse u vechju omu.
– Iè, babbu, ripigliò Dantes, è, cù u vostru permessu, avà chì ti aghju vistu, avà chì so chì tuttu và bè per voi è ch’avete tuttu ciò chì avete bisognu, vi dumandu permessu di visità i Catalani.
– Vai, u mo figliolu, disse u vechju Dantes, è Diu ti benedica in a to moglia cum’ellu m’hà benedettu in u mo figliolu.
– A so moglia! disse Caderousse; ebbè, o Babbu Dantès! Ùn l’hè per u mumentu, mi pare!
– Innò ; ma, cù tutte prubabilità, rispose Edmond, ùn tarderà à diventà lu.
– Ùn importa, ùn importa, hà dettu Caderousse, hai fattu bè di fà prestu, carusu.
– Perchè què?
– Perchè Mercédès hè una bella zitella, è chì e belle zitelle ùn mancanu di l’amanti; questa in particulare, a seguitanu da dicine.
– Da veru, disse Edmond cun un surrisu. chì trapassò una debule tinta di primura.
– Oh! iè, ripigliò Caderousse, è ancu belli partiti; ma, capite, sarete Capitanu, seremu scemi à ùn ricusà vi!
– Ciò chì significa, hà ripresu Dantes cù a un surrisu chì ùn piattava à pena a so angoscia, chì sì ùn era micca un capitanu …
– Aiò! eh! disse Caderousse.
– Aiò, aiò, disse u ghjuvanottu, l’aghju megliu opinione chè voi di e donne in generale, è Mercédès in particulare, è, ne sò cunvintu, sì sò capitanu o micca, ella mi fermerà fidu.
– Tantu megliu! tantu megliu! disse Caderousse, hè sempre, quandu ci maritemu, una bona cosa ch’avè a fede; ma, ù importa; ùn perdite micca u tempu à annuzià a vostra ghjunta è cundivide cun ella di e vostre attese.
– Mi ne vocu, disse Edmond. Basgiò à u babbu, salutò à Caderousse cù un segnu è si n’andò. Caderousse firmò un mumentu di più; allora, andendu si da u vechju Dantès, falò è andò per ritruvà à Danglars, chì l’aspittava à l’angulu di u carrghju Senac.
– Beh! disse Danglars, l’avete vistu?
– U lasciu, hà dettu Caderousse.
– È vi hà parlatu di a so speranza d’esse capitanu?
– Quant’è ne parla !
– Pacienza! disse Danglars, si precipita un pocu troppu, mi pare.
– Ebbè! pare chì a cosa li sia prumessa da M. Morrel.
– Allora hè veramente felice?
– Vale à dì, hè insolente; mi hà dighjà face e so offerte di serviziu cum’è s’ella fussi un sgiò; m’hà uffertu di prestammi soldi cum’è se fussi bancariu.
– È avete rifiutatu?
– Perfettamente; ancu se puderia bè avè accettatu, postu chì sò statu eiu chì l’aghju dattu i primi soldi chì hà manipulatu. Ma avà M. Dantès ùn averà più ùn hà bisognu à nimu, hà da esse capitanu.
– Bah! disse Danglars, ùn hè ancu.
– Ebbè, seria bè chì ùn fussi micca, disse Caderousse, o senza ella ùn ci ne serà più manera di parlà cun ellu.
– Serà capitanu sì no vulemu, disse Danglars, ellu fermerà ciò chì hè, è forse ancu diventà menu di quantu hè.
– Chì dici?
– Nunda, parlu à mè stessu. È hè sempre innamuratu di a bella catalana?
– Cusì inamuratu. Si n’hè andatu à vede la; ma m’ingannu duru, o averà qualchì incunveniente da stu latu.
– Spiega mi un pocu.
– À chì ghjova?
– Hè più impurtante di ciò chì pensate. Ùn ti piace micca à Dantes, nò?
– Ùn mi piacenu micca e persone arroganti.
– Ebbè allora! dimmi ciò chì sai relativamente à a catalana.
– Ùn cunnoscu nunda di particulare; solu eiu aghju aghju vistu cose chì mi facenu crede, cum’è a vi dicu hà dettu chì u futuru capitanu averà qualchì incunveniente intornu à u caminu di e Vieilles-Infirmeries.
– Ch’avete vistu? andate, dite mi.
– Beh, aghju vistu ogni volta à Mercedes quandu vene in cità, vene accumpagnata di un grande tippu catalanu cù l’ochji neri, pelle rossa, assai bruna, assai ardente, è ch’ella chajama à “u mo cuginu”.
– Ah! veramente! è pensi chì quellu cuginu prova di fà a corte?
– Credu: chì diavule pò fà un grande zitellu di vintunu anni à una bella zitella di decisette anni?
– È dite chì Dantès hè andatu ind’è i Catalani?
– Hè partutu davanti à mè.
– S’è andemu da u listessu latu, ci arristeremu à a Riserva, è, mentre chì ci biimu un bichjeru di vinu di La Malgue, aspittemu e nutizie.
– È quale hè chì ne darà?
– Seremu nantu à a strada, è videremu da u visu di Dantes ciò chì serà accadutu.
-Aiò, disse Caderousse; ma sì tù chì paghi?
– Certamente, rispose Danglars. È tramindui caminavanu prestu à u locu indicatu. Ghjunti culà, anu fattu purtà una buttiglia è duie bichjeri. U babbu Pamphile avia appena vistu passà à Dantes dece minuti fà. Certu chì Dantès era in i Catalani, elli si mettenu à pusà sottu à u fogliame emergente di i platani è sicumori, in i so rami una banda allegra d’acelli cantava unu di i primi belli ghjorni di primavera.