Chì ùn hà capitu l’attaccamentu irragiuvenule chì i Corsi portanu à a so isula, è, tantu scemu ch’ellu dà una raghjone è un sensu assuluti à a so esistenza, ùn capisciarà mai nulla à a Corsica.
St’appiccichera hè millenaria. È a Corsica, cume entità una, cume rialità mitica è màgica, esiste da seculi è seculi pà i so abitanti. Pò parè stunente, in un paese incù divisione interne cusì marcate, à lotte interne cuntinue è incù cummunicazione cusì difficiule. Ma dighjà in lu XVI esimu seculu, un crunista signalava chì à l’affachera d’un battellu numicu à e coste di Bunifaziu, in lu Suttanacciu, e pupulazione sunavanu u culombu, una cunchiglia chì ghjova di tromba, pà avertì a valle a più vicina ; è cusì, di valle in valle, à u capu di qualchì ora tutta a Corscia sin’à u Capu, à a punta sittentriunale, era infurmata di a minaccia. D’altri raconti di u listessu seculu ci dipinghjenu battaglie lucale contru à e truppe di u rè d’Aragona induve i capi di i Corsi invucanu “a patria” da insuffià curaghju à i cumbattanti.
In capu à ogni Corsu, ci hè una Corsica dissignata. L’Isula hè dapartuttu : hè dapartuttu in ella stessa. Sta cosa pruduce fenòmini strani, cume st’abitudine ch’elli t’anu tutti i Corsi di scopre in lu cuntornu d’una muntagna, in lu dissegnu d’una petra ò in le spaccature di i muri, in la siluetta d’un niulu o in la scorza d’un arburu, a figura di l’isula. “Mì ! A Corsica !” dicenu i zitelli quand’elli scòprenu, torna una volta, in un smaravigliamentu mai compiu, u dissegnu di a Corsica gineratu da a natura. A Corsica parturisce A Corsica in una prulissità senza fine ; è i sguardi sò solu per ella, cume sè omu tinia a prova di a so vitalità in la so parpetua prucriazione da par ella.
Pruliferazione sterile di segni, magaru ; ma dinò, affirmazione di a certitudine d’un sensu inquistiunevule par u sempre .
Cumu ùn vede a Corsica dapartuttu ? Da ch’elli so criaturi, i zitelli ne sentenu parlà è amparanu à valurizà la è à tene la cara. Senza muderazione, senza cumprumessu. Ghjè un amparera di a passione. I Corsi, capaci d’un spiritu crìticu feroce, d’una lucidità acuta sopra à u valore è l’azzioni di l’omi, ùn diciaranu mai una parola storta contru à “a Corsica”. Ùn mustraranu mai esaspirazione, annoiu, cuntrarietà, disprezzu, còllara s’ellu si tratta di a Corsica. È s’ellu l’accade di prununcià, trà di elli, un’infrasata di u generu : “a Corsica hè un paese di tonti ! ”, sò i tonti chì sò cuncirnati : tonti d’ùn esse degni di a Corsica.
Per elli, a ghjente chì parla di a Corsica è di i Corsi si scumparte in duie catigurie : quelli chì à tenenu cara è quelli ch’ùn l’amanu micca. Incù i primi si pò discorre ; incù i sicondi, si litigheghja omu. Parchì quelli ch’ùn amanu micca à i Corsi, idintificheghjanu i Corsi à a Corsica : è a Corsica ùn si tocca. Ghjè postu ch’ella ùn si pò tuccà chì tuttu u restu pò divintà ughjettu di critica, pà quelli chì a tenenu cara.
Eppuru “A Corsica” ùn hè un’entità trascindente : ùn hè nè a nazione corsa, nè l’isula matiriale, nè un locu miticu inaugurativu di a storia d’un populu. Ma si nè parla omu cume d’una cosa chì esiste in sè. In tutti i casi, sta cosa ùn hè in alcuna manera staccabile d’ogni Corsu. Eccu u paradossu.
A Corsica taversa ogni Corsu, stà in ogn’unu cume u prulungamentu di u so corpu stessu. S’ella ùn hè nè un mitu, nè una rialità fisica, ghjè ella chì parmette tuttu què ; è prima, ind’una sucietà turbulente, cunflituale, sempre scuzzulata da a guerra, a viulenza, e numicizie, i scambii di putere, si paliseghja, ella, cume l’ultimu scogliu induve tutti si ricunnoscenu cume membri di una listessa cumunità. Rimpiazza, ella, u mitu naziunale, ghjova, ella, di putere puliticu unificatu, ella dà cuesione à u gruppu, offre, ella, un referimentu chì adunisce i so abitanti, da sempiternu supplicati par esse pisani, genuvesi, francesi.
Tutti i passaghji in italicu eranu in Corsu in lu testu urighjinale – Illustrazione : 1970 Mighè Raffaelli – Machetta plana – Inchjostru,