U LACRAMANTE

Ci hè una parte di a filusuffìa, forse a più uriginale – s’è no’ pinsemu ch’ella hè nata a filusuffìa incù l’idea di Platone, ispiratu da l’usi di u maestru Sòcrate – chì tratta di « l’esse » in quantu ellu «  ». L’ontulugià tandu, a scenza di ciò chì – in traccia – d’esse, sarìa una parte maiò, quasi essenziale di a disciplina. Si tratta di circà, calchì volta di caccighjà, l’essenza di ogni cosa, l’esse veru, chì fughje sempre da l’antichi ricordi svaniti.

L’ontulugìa sarìa tandu, è mi parmettu di mascherà appena i detti di u Sòcrate di Platone, una ri-cerca di una verità tandu cunnisciuta.

A tecnica socràtica, l’emu da ramintà in calchì filari. Si tratta di pone dumande, di analizà e risposte, di marturià le sin’à a calcosa chì pudaria esse capitu cum’è a « verità ». A dialettica famosa di Platone parmette di scambià u logos, u discorsu, a parolla.

Ci vole à svelà, caccià u velu cum’è a dicianu i Grechi tandu, chì pinsaianu a verità incù a parolla « aletheia » : « l’assenza di velu ».

Inde a cità asistianu parechje nuzione : l’omu, u citadinu, a pulitica, a ghjustizia, a muralità, l’usi : asistianu e parolle. Cusì, pensu chì e parolle danu una forza è una cunsistenza ontològica à calcosa. Tandu, in la cità greca, asistianu dinò i dii, l’Inferi, i segni di u distinu, e prufezie.

Asistaranu i « vampires » in Corsica ?

Eccu una dumanda bella filusòffica. Una dumanda di linguistu, è sicuramente una dumanda da stà d’incantu à l’ontulugìa.

S’elli asistenu in altrò, in Francia par un dettu – postu ch’ella ci hè a parolla « vampire » – allora ci saranu in Corsica dinò. Ùn la possu dì s’elli si ne sò scappati da Parighji i « vampires » da passà calchì sittimana in Purtichju d’estate, ma sò ghjunti à fà i turisti inde un libru meu. Cù lu valore d’uspitalità, mi parìa impurtantissima di fà li sente in casa soia, ancu quì. Comu si diciarà « vampire » in corsu ?

Poca primura di sapè s’ellu ci avia da suchjà u sangue in calchì carrughju aghjaccinu u « vampire », ma quantunqua, ci vulìa à truvà calcosa, una parolla. Forse, ci vurria à ramintà quant’ella ùn hè impurtante di sapè s’ellu viaghja pà a machja u « vampire », s’ellu « asiste » inde u tempu, inde u spaziu, s’ellu ci hè calchì materia paspevule da chjamà « vampire ». Ciò chì importa daveru sarìa di capiscie, attraversu e parolle, a raprisentazione di issu « vampire » inde l’imaginariu corsu. ‘Ciò chì un grande scrittore francese dicìa ch’ella era a vita vera a littaratura ! E raprisentazione parmettenu di scopre lu sensu primu, uriginale è sanu di a parolla da paragunà la incù l’altre lingue, l’altre raprisentazione. Pigliemu un asempiu, più o menu cumunu, da spiegà tuttu issa andatura ontològica : a « glaux » greca, a « chouette » francese, è a « malacella » corsa.

U nome grecu fà rifarenza à l’ochji di l’acella, luminosi, chì raprisintaianu una spezia di simbulu di a sapienza, quella di l’astuta dea Atena.

A « chouette » francese pare dighjà più cumplessa chì, calchì volta, si parla di « chouette effraie ». A paura nasce inde u nome. A pudemu capisce noi, in Corsica chì lu stessu animale porta lu male à dossu. L’affanni di tante famiglie, l’ochji di tante zitelle, u figliolu di issa mamma.

Bisogna à sapè chì issa acella, in ogni locu, face parte di a famiglia di i cusì detti « strigidae » in lingua sciintìfica. A lingua sciintìfica parmetta à tutti d’esse d’accunsentu, u latinu face astutu, è cusì pudariamu dumandà à e nostre streghe comu sarà ch’elle sparghjenu u nome incù certe acelle. Ma a lingua latina, mi pare morta, da un bellu pezzu avale. Urgogliu di l’omu, quellu cuntatu da tempi è tempi, a lotta contru à a morte ùn stà luntanu. Eccu chì tutti a volenu fà campà, torna, issa lingua latina. E radiche ! Saria megliu ch’ella firmessi cusì, sacra, una musica sunniata. Da campà li vurria à circà e fonte, è mi parenu secche. Una lingua, morta-viva, saria custretta di andà à tumbà l’altre da rinasce. I dii, in calchì tempu landanu, l’avianu fatta à calmà i Titani, primi figlioli di a Tarra. I ghjovani ùn sò pronti à lascià si magnà da i vechji.

Ma, vultemu à u nostru « vampire », issu cugnome in lu testu di Lautréamont, fonte di a nostra riflessione, oghje. Una riflessione in giru à l’esse certu, in giru à l’identità è a capacità di sparghje. Emu trattatu, in issa parte intruduttiva di l’ontulugìa, emu messu in avanti u fattu chì e cose asistenu incù e parolle, chì a densità ontològica ùn ci n’hè senza parolla, è chì issa densità cresce incù a diversità di e parolle. À issu mumentu chivi, ci vulia à truvà l’essenza vera di a cosa, un cuncettu da empie incù lu sensu : un’identità. Una dumanda : « chì ghjè què ? » ; una risposta : « ghjè què ». Pà contu meu, ùn ci hè risposta. Un’identità chì nasciaria, è ci hè quì un veru paradossu, da l’abandonnu di l’urigine è da u fattu di nutrisce si di iss’urigine.

Eccu una traduzzione di un branu di u « Cantu Primu » di i Canti di Maldoror, da u Conte di Lautréamont (Isidore Ducasse) :

« […] Sentu issi mughji, chì, venenu da luntanu, s’appiccica un dulore tamantu da scruccullà a carne.

_ U me masciu !

_ Ah ! O Mà !… T’aghju a paura !

_ Cumpatiscu ?

_ Vai ch’ùn soffru, o Mà… Ùn dicu a verità.

Rapitu da a surpresa, u babbu ùn ci pò crede :

_Eccu mughji ch’omu pò sente calchì volta, pà u silenziu di e notte senza stelle. I sintimu daveru issi mughji, intantu, ùn stà vicinu quellu affannatu ; chì si ponu sente l’ughjule chì s’affaccanu da issi lochi persi, viaghjanu ‘cù lu ventupar e cità. Quantu volte a m’avianu cuntatu ; avale chì ne sò testimoniu, vogliu dì ch’ella hè vera chì mai ùn l’avariu criduta. Femme, tù chì di i malani sbuccaia lu nome ; ch’elli ùn fussini malani cusì grandi inde a longa spira di u tempu, eccu l’affannu di quellu chì, di i soi, disturba lu sonnu.

Sentu issi mughji, chì, venenu da luntanu, s’appiccica un dulore tamantu da scruccullà a carne.

_ A so nascita, chì maraviglia in paese soiu ! Fussi la puru ! Una calamità. Spatriatu, oramai. Pelegrinu maladettu, in ogni locu sente l’odiu. À chì dice ch’ella u segue a tuntia da l’iniziu, affannu uriginale. À chì pensa chì issa bestiaccia crudele è salvatica, si vargogna, a corcia ; si ne morsini i genitori da u dulore. È po’, ‘ciò chì ci era issu cugnome, tandu ; piaga par sempre sanguinosa, inguizzitu da tantu tempu, ferita, a so dignità, a vidia, ella, a prova infiarata : eranu cattivi l’omi, da l’iniziu, putenze da move s. U lacramante chì dicianu !…

_ Dicenu ancu chì, di notte, di ghjornu, sugnacci in mente, corre senza piantà lu sangue da l’ochji, da l’arechje, è chì u veghjanu fantasimi, à lampà li in faccia, sottumessi à calchì forza scunnisciuta, talvolta cù a voce inzuccarata, talvolta da calchì stridi guerrieri, ostinati mai stanchi, issu cugnome sempre vivu, sempre goffu, chì solu incù l’universu si n’andarà. Ci ne sò ancu, sapientoni, chì dicenu : sarà l’amore chì u s’avarà lampatu chivi. O puru chì i mughji cum’è segni di pentimentu, sò testimoni di calchì attu nefastu sipoltu inde a notte di u so passatu misteriosu. Ma quasi tutti a dicenu cusì, da un urgogliu smisuratu hè marturiatu, a fù tandu Satanas, è chì, à fiancu à Diu vurria stà…

Sentu issi mughji, chì, venenu da luntanu, s’appiccica un dulore tamantu da scruccullà a carne.

_ O me figliolu, povara tè, ch’ùn si sentenu tale cose à la to età, spergu chì mai ùn la farè cum’è iss’omu. Sbocca la ! Rispondi mi tesoru meu, ùn la farè cum’è iss’omu.

_ O Mà, cara mamma, tù chì m’hà datu fiatu, a ti prumettu, è s’ella t’hà calchì valore una prumessa zitellina, chì mai ùn la faraghju cum’è iss’omu.

Eccu, parfettu, u me masciu ; ci vole à fà la cum’è a ti dice mamma, in ogni casu.

Ùn si sentenu più l’ughjule.

_ Femme, l’ai compiu u to travagliu ?

_ Mi ferma à mette calchì puntellu à issa camisgia, a veghja hè stata bella longa, ma ci vole à fà la.

_ Eiu, dinò, ùn aghju compiu un capitulu principiatu. Aiò, femu la ‘cù l’ultime fiare di a lampada ; chì, prestu, ùn ci sarà più oliu, compiemu puru u nostru travagliu, tramindui.

U zitellu hà briunatu :

_ S’è Diu vole ! Ch’ellu ci lasci campà ! […] »

Mi paria intarissante di sottulineà u fattu chì, prima di tuttu, in issu testu, nasce l’ « eiu » da un’incertezza. In fatti, u primu capace di sprime si incù l’ « eiu » ùn hè micca un parsunaghju, pare u narratore. Ùn si pò micca trattà di l’assenza postu chì hè prisente u narratore, campa anch’ellu in issa scena.

« Sentu »… L’idea di a sensazione fìsica, di a spressione di u sensu, di verbu d’azzione, sottulinea iss’idea di prisenza di u narratore. Ma ùn face cà sente. Tratta solu di issi mughji chì si sentenu, quelli ch’ùn si sentenu dinò.

Iss’« eiu » di u narratore introduce una spezia di cunfusione. Scrive pà l’altri, è si capisce chì ciò ch’ellu sente o stà à sente, a sentenu i trè parsunaghji : u babbu, a mamma, u figliolu : Edouard.

Di issa cunfusione sorghje una spezia d’elemente fundamentale di issu branu : a nuzione di cumpassione. A cumpassione saria, di modu universale, u fattu di soffre incù l’altru. E streghe è l’acelle soffrenu à tempu di suppurtà à listessa parolla ; pà a mamma è u figliolu, pare appena sfarente l’affare. Ci hè una spezia di fiascu in issa prova di cumpassione. Ci saranu riazzione subite, sintimi di paura è di angoscia maiò, li danu fiatu u narratore cantendu solu u dialugu.

« Dis-moi vite si tu souffres », saria un’esortazione à a cumpassione ; a mamma vole sparte incù u so zitellu, vole curà u so tesoru, un rigalu divinu cum’è a dicenu pocu nanzu. Mi venenu in mente i versi di issa canzone di Diana di l’Alba, « Lingua Corsa » : « […] quella per dì « O Mà ! », quella per dì : « dulori »[…] ». In fatti si svela chivi l’idea di a funzione di u parlatu, a cumunicazione. U fiascu di a cumunicazione hè palisatu da Lautréamont inde issu branu. Si sprimaria par via di a lingua sensazione intime intime, è di modu stranu, ciò ch’ùn si pò . Ùn soffre lu zitellu ch’ùn li tocca à dì a verità. Eccu ne una bellissima imaghjina. A verità, u fattu di dì la (fussi la puru) saria sicuramente una suffrenza. D’ùn dì a verità pare pà u zitellu, è par a mamma, un sullevu.

È tandu, ci sarà u babbu, rapitu da a surpresa, chì pruvarà à dì calcosa. Face propiu u filòsoffu issu babbu. « Le père n’en revient pas de son étonnement. » L’avaraghju dighjà scrittu in calchì articulu, inde u Teetete di Platone, nasce a cuncezzione aristotelica di a filusuffìa cum’è « figliola di a surpresa ». In fatti, Sòcrate ne parla pà via di a genealugìa di a Teogunia di Esiudu : Iris (a sapienza) figliola di Thaumas (da u verbu « thaumazô » in grecu chì insegna u fattu di stunà si, d’ammirà). In calchì modu, hà da scambià u logos u babbu, ch’hà da sprime parechji parè è da cuncettualizà li sin’à un’idea cumpletta.

Quellu ch’hà da dì a verità sarà quellu da soffre in issu branu. Ùn ci sarà da parte soia mancu una parolla, solu mughji. « […] les nuits sans étoiles », e notte pure, quelle nere, l’essenza di ogni notte, inde u silenziu di un mughju. Un silenziu, sicura, postu chì iss’omu di quale si tratta ùn hè cà silenziu à mezu à tamantu scandu.

Mi ramentu di una lizziò di filusuffìa, trè anni fà, si trattaia di l’identità. L’identità, tutti a dicenu, « ùn si pò divide ». À chì trattaia di l’identità intima, quella di l’anima, è po’ ci era quelli chì pinsaianu ch’ellu era u corpu u più intimu è ch’ellu t’avaia una piazza maiò inde i fundamenti di l’identità. U corpu, una parolla, poca primura, era in ogni casu, una raprisentazione, calcosa chì si pudìacrià è cambià. Era quì u prublema. È ci era issu prufissore à dì ci ch’ellu era u « vampire » u veru individuu (ch’ùn di pò divide), postu ch’ellu ùn t’avia rispechju. T’avia tandu un’identità pura u « vampire », un’identità unica, ma un’identità muta, quella di un mortu, una salma senza anima, un dimoniu sanguinariu, custrettu di trae u sangue di l’altri, u « focu » di vita chì ellu era sempre cutrattu. È tandu u nostru, u « vampire », si piglia chivi u sonnu di i so « semblables ». Hè quellu chì impedisce i soi di dorme. I soi s’assumiglianu – di pettu à a vera cumpassione – à a una suffrenza cullettiva, u dulore hè « poignant », « da cruccullà a carne », entre inde e parte più prufonde di u corpu da sorghje subitu, chì l’intimità ùn pò cuntene tuttu st’affannu, a carne si scioglie.

I brioni purtati da lu ventu parenu puesia. A scrivia tandu Rousseau, u primu parlatu era pueticu, i mughji, l’ughjule chì sprimavanu i bisogni primitivi, a cumunicazione tra u figliolu è a mamma… A puesia ghjè una custruzzione, un sistema, un « spira » induva à u « vampire » li piaciaria à stà. Ma pare un’eccezzione iss’omu, mortu pà i vivi. Deve firmà indipendente.

L’indipendenza di l’eccezzione ùn pare cusì naturale. Prova di trasmette à l’altri chì u facenu asiste u propiu dannu. Eppuru, s’elli u facenu stà da e parolle, a face ad esse indipendente postu ch’ellu ùn parla, ellu, strida.

Sradicatu issu mostru, u si puntà ‘cù lu dittu ma nimu ùn lu pò vede à dì la franca. Pare tuttu un cantu polifonicu, tante voce da tende versu un’idea cumuna, sin’à a verità fosca è funesta. U « vampire » pare tandu un cugnome da fà nasce tanti parsunaghji, da parechji seni. Li tocca à suppurtà què, a diversità di l’esse.

Issu caos identitariu ùn trova parolla da sprimà lu. Morti i genitori, falatte e fundazione, pare ch’ellu ùn appia mai asistitu u parlatu par ellu, feritu da quessu da l’iniziu.

L’aghju chjamatu « lacramante », è à Edouard l’aghju cacciatu u nome. Ci vulia à vede s’ellu era affannatu da lu nome, in Corsica, u « vampire ». Canta a so passione u so nome. À chì leghje u Maiori pò vede chì à u nostru « vampire » li stava d’incantu u lacramante. « Spiritu maleficu è muntagnolu ch’omu sente briunà pà lu ventu ; ”si sente stridà i lacramanti”  ».

« Mais le plus grand nombre pense qu’un incommensurable orgueil le torture, comme jadis Satan, et qu’il voudrait égaler Dieu. » Briunendu, vole fà cum’è Diu, criendu u so mondu, senza u qalam musulmanu è senza u logos ghjuvanninu. U figliolu prumette à a mamma d’ùn fà cum’è iss’omu. Prumette cusì d’ùn esse urgugliosu, d’ùn impettà si à Diu, di stà si ne chivi incù i soi. E prumesse zitelline t’anu un gran’ valore : l’ingenuità, da quessa sbuccia l’urgogliu.

Cum’è l’oliu, smarisce u zitellu incù l’ughjule, si vede a fiara chì si spenghje, quella chì lotta è chì cerca cum’è u lacramante una surghjente di vita in altrò. Briona ellu dinò u figliolu. Eccu lu, u lacramante.

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.