A prova di filusuffìa hè compia. Avale tocca à sculari angusciati ad aspittà i so voti. Sarani sti voti, u risultatu di una formulazione logica, una rilazione, (causa → cunsiquenza) : travagliu → meritu. U meritaranu stu votu bonu i filusuffucci ! È tandu, da rende un umaghju à e so virtù, m’accuppu oghje di trattà un sughjettu cascatu à u bascigliè, cum’è a dicenu l’amichi Francesi.
« Peut-on renoncer à la vérité ? ». Tandu, u sughjettu prupunìa una riflessione in giru à a santa verità. Si pò rinunzià à a verità ? Un bellu sughjettu di filusuffìa d’altronde, inutile è cumplessu. Un argumentu putente da mandà à fà si leghje – ad impettà si à unu o dui sughjetti di filusuffìa – quelli chì ci dicenu, ogni annu, chì u bascigliè, tandu, « ùn era cusì faciule », oghje « hè datu », è « Zola hà fiascatu u soiu duie o trè volte, vi rindite contu ! ».
A filusuffìa casca sempre « ghjustu appuntu ». Tutti a sanu, Sòcrate, spassighjava in Atene pà dumandà à calchì spicialistu di dà li l’essenza di a virtù par un dettu, o quella di a scenza, di a puesia. Chì ghjè ? – o – Cosa sarà ? Dumande principale chì pocu primureghjanu a ghjenti ! Ma, pà quattru ore, sculari di tarminale, (17-18 anni) sò custretti à divintà Menon, o Teetete, amichi di Sòcrate, è à dà una risposta, chjara, precisa, astuta è falsa.
U sughjettu, omu u pò capisce di modu necativu. U fattu d’abiurà, di rinunzià, face pinsà à una spezia di scaccu, di fiascu, di pettu à un scopu troppu alluntanatu.
Chì femu tandu ? Rinunziemu quand’è ùn la femu à ghjunghje ci. Lasciemu corre u pesciu ! Correnu i fiumi, parchì micca i pesci ? Da corre ci vurrìa ch’ellu t’avessi dui gambe, una chimera, un mischju di parechje spezie d’animali ; cum’è a verità tandu, un mischju di parechje idee.
Di pinsà à un pesciu chì corre pare assurdu quant’è u fattu di pinsà à ghjunghje sin’à a verità postu ch’ella hè assuluta, sliata da tuttu – da u latinu ab–solvo . Ma, l’articulu hè definitu, si tratta di « a » verità. È tandu, ci sarà un paradossu maiò, s’ella hè definita a verità, s’è ci pudemu ghjunghje, tandu ùn hè micca assuluta. S’ella ùn hè assuluta, ùn ci hè micca verità. Ma quessa, sarà una visione abbastanza ottimista.
Ci sò verità sciitifiche ! Stòriche dinò ; cusì a verità sarà soprattuttu una custruzzione discursiva. U logos originale di Ghjuvanni, quellu di Diu, quellu chì face ogni cosa. Tandu ci sarìanu parechje verità, è a nostra prima definizione di a verità cum’è assuluta ùn viaghja più.
A dimensione necativa si vede dinò pà via di u « peut-on » chì insegna due cose. L’aspettu di a capacità è quellu di u dirittu. T’avaraghju u dirittu di lascia corre i me sonni di verità ? A vidimu par un dettu in u campu di a storia, s’è noi abandunnemu st’ideale tandu scappa versu tese difficiule da sente è da capisce. Periculosu tandu senza a verità ! Peghju, di stà in u viotu di u falsu una vita sana, pare difficiule da suppurtà pà l’omi. Eppuru, s’ella hè l’unica cosa da cunnosce u falsu, sarà tandu una spezia di verità ?
Oh chì casticu di buscà à verità ! Sòcrate ne parlava di modu più serenu. In u Menon, u maestru di Platone spieca a tesa di a « riminiscenza », a vultata di a cunniscenza grazia à a so maieutica. Sicondu à Sòcrate, sapemu dighjà tuttu, postu ch’avemu vissutu parechje vite. L’anima, ùn si ne more è postu ch’ella viaghja attraversu i corpi, i mondi, l’Inferni è a vita, sapemu dighjà tuttu, ma aspissu ci ne scurdemu.
Ancu assai ch’ellu ci era Sòcrate da fà nasce torna l’anime è da crede in a verità !
« È tandu, postu ch’ella rinnasce parechje volte l’anima immurtale, ch’ella hà vistu attempu cose di quì è di l’Inferni (ciò ch’ùn si vede), u tuttu di a rialità, ùn ci hè nulla ch’ella ùn t’hà amparatu. » Platon, Menon [81 c]