Salvatore Viale era un scrittoru, un pueta è un procuratori corsu di u XIXesimu seculu. Natu u 6 di sittembri di u 1787 in Bastia, Salvatore Viale cresci ind’una famidda asgiata di Terra Vecchia. A so famidda essendu strà ligata à u papatu, Salvatore và à fà studii di dirittu in Roma. Diventatu avucatu diplumatu da l’università di Pisa, diventa un ghjudicu d’istruzzioni in u 1819, è cunsiglieru à a Corti d’appelazioni in u 1826. À u listessu tempu di st’attività ghjuridica, Salvatore Viale faci campà a vita intelletuali bastiaccia, tinendu quantunqua, di sicuru, una leia custretta incù l’academii rumani è fiurentini.
A so isula l’intaressa : intarveni in i dibatti di u so tempu, s’intaressa à a literatura pupulara corsa, è sopra tuttu à a vindetta, chì accupa a maiò parti di a so opara. Fù u primu à apprudà a lingua corsa ind’un’opara literaria : a Dionomachia (1817). Stu scrittu fù allora rimarcatu da scrittori francesi putenti cum’è Stendhal o Lamartine, da i quali Viale diventarà l’amicu. Stu longu longu puema eroicu-comicu (=si dici d’un puema epicu, intricciatu da stondi comichi, teatrini), scrittu in cuntinuazioni incù a Secchia rapita d’Alessandro Tassoni (pueta talianu di u XVIIesimuseculu, u so puema, eroicu-cumicu, fù publicatu in u 1622 è ristampatu in u 1744), è chì ispirò Boileau pà u so Lutrin (torna un puema eroicu-comicu), fù ristampatu parechji volti. Hà scrittu parechji puemi è sturietti, sia in corsu o in talianu, sin’à a so morti.
Salvatore Viale hà avutu un gradu maiò ind’a ricuperazioni di i tradizioni culturali è naziunali di u populu corsu, è hà difesu l’italianu cum’è lingua culturali di l’isula. Salvatore Viale mora u 23 di nuvembri di u 1861 in Bastia.
Un strattu di a Dionomachia :
U sirinatu di Scappinu
O specchiu d’e zitelle di la pieve,
O la miò chiara stella matuttina,
Più bianca di lu brocciu e di la neve,
Più rossa d’una rosa damaschina.
Più aspra d’à cipolla e d’u stuppone
Più dura d’una teppa, e d’un pentone.
Tu m’hai strigatu : co struchiu a pocu a pocu.
So spitittatu, e au core achiu gran pena.
A notte un dromu, e nun ne trovu locu
Cumme manghiassi a nepitella a cena ;
Lasciu andà le miò sciotte a gueru intornu,
E un tessu mancu tre fattochie a u jornu.
Duve fai trischie u sabatu pe u fornu
Eo vengu in nice di circà u vitellu ;
Ti facciu u cherchu, e ti vo sempre attornu,
Cumme lu to agnellettu e cagnulellu.
Ammi tant’u to cucchiu e u to mertinu ;
E po tant’odiu porti a me mischinu.
Dionomachia, Canto IV. str.
Un commento