« […] U mo sonniu di corre da Monte Cintu à mare
Cantendu a canzone di chì m’hà fattu fiume
S’ellu ci hè un dumane di pace à meze scume
Parlà ne inseme o Senna parlà ne fiume à fiume. »
« Golu », Ghjuvan’Terramu Rocchi
Fermanu sempre certe parolle, aduprate tantu è più, quasi lusinate. Nimu ùn s’hà da tene un fiore inguizzitu, ma e parolle, sò simbuli di l’idee eterne, quelle ch’ùn nascenu, quelle ch’ùn morenu. In paese strangeru, oghje, sbuccianu calchì fiore. U veranu porta incun’ ellu un soffiu di libartà. Si ne volta, ogni annu, è si rivolta.
A Libartà, sarìa assuluta – autònoma – ma par ch’ella ci sìa daveru, ci vurìa à dialugà, à sparte a parolla, à trasmette la è à riceve la. Ma tandu, u diàlogu, nimu ùn lu pò sacralizà.
A filusuffìa nasce da u diàlogu. Platone, cerca – o ricerca (pà i pessimisti) – a verità. U parsunaghju principale, in quasi tutti i dialughi ch’ellu hà scrittu, si chjama Sòcrate. Sòcrate era un filòsoffu, in Atene, u maestru di Platone. U corciu fù cundannatu postu ch’ellu facìa nasce l’anime ! Facìa calchì dumanda, è circava, incù i cumpagni, a strada di a verità. Nimu ùn la face solu à circà la, nè mancu à truvà la. Chì piccatu ch’ellu sìa sempre rottu u dialugu ! Si ne vanu tutti fora di strada ! U cunsideremu sempre, u diàlogu, cum’è s’ellu fussi a cundizione di a nostra libartà. Ùn mancanu mai i paradossi in paese !
Golu si lagna è Senna ne hà poca primura : « Ma pocu à tè ti preme […] ». Parlanu dui fiumi animati. T’anu un nome, a parolla, è unu pare d’ùn stà à sente à l’altru. Sarà urgugliosa Senna ? Sicura ! Ma quand’ellu si sprime un strangeru, incù la propia lingua, andareti à risponde voi !
Parlanu « fiume à fiume », ma i fiumi tandu, ùn parlanu micca, i fiumi di sicuru, dicenu tante cose, insegnanu simbuli, sonnianu, ma mai ùn parlanu. A lingua di i fiumi insegna propiu bè u silenziu chì asiste trà ogni lingua. U temenu u silenziu, cum’è s’ellu fussi un ostaculu ! Di stu silenziu, Rocchi ne face ciò chì i Taliani chjamavanu tandu « la speme » è ch’ùn si dice mancu più ! Ma i Corsi a si tenenu. Di u silenziu talianu, n’anu fattu spiranza.
Un diàlogu mutu è una libartà assuluta, ch’ùn si vede mai. Bella affare ! Andemu à circà la tandu issa Libartà !
Stranieru : « O cumpà ! L’aveti vista a Libartà ? Chì spassighjava pà issi chjassi fiuriti ! »
Bàrbaru : « Aghju vistu un fiore seccu, à mezu à tanti fiori spanati !»
Stranieru : « Furtunatu chè vo seti ! Eiu, aghju sintitu u fiume chì cantava arisera… »
Bàrbaru : « Si lagnava ? »
Stranieru : « Currìa l’acqua, versu e piane ! A bramava tantu ! »
Bàrbaru : « Pinghjìa a libartà chì si n’era vultata ! Tamanta trappula ch’ella hè ! »
Stranieru : « Comu ? »
Bàrbaru : « Ùn cantava u fiume arisera ! Recitava i so versi ! »
Stranieru : « Ma a puesìa hè libartà ! »
Bàrbaru : « A puesìa hè libara. postu ch’ella ùn hè muta ! Ch’ella si tacessi appena ! Ch’ella principiessi u so cantu da a fine, è ch’ella scrivisse versi brutti è insensati. U fiume, sarìa statu felice d’ùn falà si ne sin’à u mare, ma di cullà si ne in muntagna. Pocu impreme a surghjente, ùn la facenu à strascinà si cusì altu e legge. U celu pare più veru quassù.
(Futugrafìa, “Conditionnée”, Marvina Scarpellini)