A SALMA CORSA

« O Corsu, ùn ti scrudà di… ». Di chè ne ?

Pensu è ripensu… Comu sarà ch’ùn la fia à sbarazzà mi di issu dùbbitu ? Pressu à « l’anticu fucone », sò cutratu. E fiare, ghjilate, mi brusgianu a pelle. Eiu, tandu, dubbiteghju, senza piantà. Sarà l’opara di calchì dimoniu ? A luce hè bughjicosa, e sirate pà isse France sò più scure. Ci vole à rassicurà si. Hè caòticu u mo mondu, ùn ci hè nulla, eppuru tuttu ci hè. Pensu è tandu, socu. Fussi la puru !

Fora, i vecu, pà isse strade. Elli, sò sicuri. Testa mora, simbulu di un’identità mustruosa. In latinu, u « monstrum » – ciò chì hè messu fora di u mondu, fora di l’ordine naturale, l’altru – vene da u verbu « monstrare », chì insegna ciò chì ci vole à fighjulà. Cusì, pare nurmale di mustrà la sempre di più st’identità. Aghju intesu chì a radica semantica indo-europa « –id– » s’accurdessi incù a vista.

Ciò ch’o vecu ùn pare eiu. A dicìa Sòcrate ind’u Fedone di Platone, u corpu hè a propia sipultura. Esiste una parolla sublime in corsu, vicina assai à quella greca, è chì sarìa, d’appressu à me, a parolla ideale, attempu pà rende contu di ciò ch’ellu dicìa Sòcrate prima di more, è pà nigà lu : a salma.

Hè statu scrittu un libru, da Philippa Santoni : L’eiu stesu. À un mumentu datu, riflette Medusa, criatura mitològica, capace di pitrificà a ghjente da u so sguardu. Ci vole à ramintà ch’ella ùn fù tumbata da l’arditu Perseu, a Gorgona, ma da sè stessa. U propiu rispechju a s’hà tumbata. Da e so raprisentazione pare imprigiunata Medusa. « Impitrata in u dicoru ». U mondu soiu, idealizatu, quant’è e fiare di st’ « anticu fucone », ùn esiste micca. Ferma in u « dicoru », cum’è un’opara d’arte, insignificante pà l’altri chì mancu ùn la vedenu.

Pensa è ripensa, sonnia u so straziu Medusa, « sarìa stata megliu […] ». I castichi ùn mancavanu ! È s’ella fussi stata una « statua di sali » ? « [si sarìa] sparta com’è i cennari ». Pensa à l’Infernu, chì piacè. Eppuru, què dinò, l’avìa sunniatu. « Cridìa » Medusa, ma di crede ùn l’hà tumbata. A certezza fù murtale. Issa criatura brama d’esse un’opara di sale, è a diventa; ind’a so prigione di petra ferma « cristallizata ». A chjarezza di ogni cristallu di sale rispechja l’intensità di e fiare appassiunate chì cunsumanu l’anima di Medusa, a psuchè. Issa passione parmette à a morta di campà sempre, di creà. Mai ùn hè stata cusì libara, cusì viva, fora di u tempu, persa ind’u presente, à circà l’eiu stessu, à truvà l’eiu stesu.

O Corsu, ùn ti scurdà di Medusa !

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.