Danglars seguitò à Edmond è Mercédès di u so sguardu finchè i dui amanti fussinu spariti à unu di l’anguli di u forte Saint-Nicolas; pò, vultendu si, vidì à Fernand, ch’era cascatu sbiancullatu è trimulendu annantu à a so sedia, mentre chì Caderousse balbuttava e parolle d’una canzonetta da beie.
“Caru signore, disse Danglars à Fernand, eccu un matrimoniu chì ùn mi pare micca à rende felici à tutti!
– Mi dispera, disse Fernand.
– Allora, avete amatu Mercédès?
– L’aghju tenutu cara!
– Per un bellu pezzu?
– Dapoi chì ci cunniscimu, l’aghju sempre amata.
– È site quì à strappà vi i capelli, invece di circà un rimediu! Caspire ! Ùn credia micca chì era cusì chì a ghjente di a vostra nazione agianu.
– Chì vulete ch’eiu faccia? dumandò Fernand.
– È chì ne sò eiu? Mi cuncerna què? Ùn sò micca eiu, mi pare, chì sò innamuratu di a signora Mercédès, ma voi. Circate, dice u Vangelu, è truverete.
– L’avia dighjà trovu.
– Cosa?
– Vuliu pugnalà l’omu, ma a donna m’hà dettu chì, s’è qualcosa di male accadia à u so fidanzatu, si suicidaria.
– Bah! Queste cose sò ditte, ma ùn sò micca fatte.
– Ùn cunniscite micca à Mercédès, signore: da u mumentu chì hà minacciatu, a feria.
– Sumeru! murmurò Danglars: ch’ella si tumbessi o micca, ùn m’importa, tandu chì Dantès ùn sia micca capitanu.
“È prima chì Mercédès morghi”, continuò Fernand cun l’accentu di una determinazione immutabile: “Mureraghju eiu stessu”.
– Quest’hè amore! disse Caderousse cù una voce sempre più briaca; eccu la, o ùn la ricunosce più!
– Aiò, disse Danglars, mi pare un bravu zitellu, è mi piacerebbe, chì u diavule mi porti, sorte vi di questa pena; ma …
– Iè, hà dettu Caderousse, vidimu.
– Caru Caderousse, continuò Danglars, site à trè quarti invinazzatu: finite a buttiglia, è a sarete assolutamente. Bei, è ùn vi impegnate micca in ciò chì femu: per ciò chì femu, ci vole à esse sobriu.
– Eiu briacu? disse Caderousse, aiò! Aghju da beie quattru di più da e vostre buttiglie, chì ùn sò micca più grande chì e buttiglie di colonia! Babbu Pamphile, vinu! «È per attaccà a prova à a pruposta, Caderousse pichjò cù u so bichjeru nantu à u tavulinu.
“Allora cosa dicia, signore? Ripigliò Fernand, aspettendu cun impazienza u restu di a frasa interrotta.
– Cosa dicia? Ùn mi n’arricordu più. Stu briacu di Caderousse m’hà fattu perde u mo trenu di penseru.
– Briacatu quant’è vo vulete; peccatu per quelli chì temenu u vinu, hè perchè anu qualchì penseru male chì temenu chì u vinu tiressi u so core. ” È Caderousse cuminciò à cantà l’ultime duie versi di una canzone assai populare in questu periodu:
“Tutti i gattivi sò bevitori d’acqua, Hè ben pruvata da u diluviu.”
“Avete dettu, o sgiò,” ripigliò Fernand, “chì vulete liberà mi da u mo dulore; ma, avete aghjustatu …
– Iè, ma, aghju aghjustatu … per liberà vi da u vostru dulore basta chì Dantès ùn si marite micca cù quella chì ami è u matrimoniu pò benissimu fiascà, mi pare, senza chì Dantès morghi.
– Solu a morte li separerà”, disse Fernand.
– Avete ragiunatu cum’è una cunchiglia, amicu,” disse Caderousse, è eccu à Danglars, chì hè astutu astutu, grecu, chì vi dimustrerà chì vi sbagliate”. Pruvate, Danglars. Aghju rispostu per tè. Dì lu chì ùn ci hè bisognu chì Dantès morghi; altronde, seria disgraziatu ch’ellu murissi, Dantès. Hè un bravu zitellu, u tengu caru, eiu à Dantès. À a vostra salute, Dantès. Fernand s’arrizzò impaciente.
“Lasciatelu dì, continuò Danglars, trattenendu u ghjuvanottu, è di più, briacu quant’è ellu hè, face un sbagliu tamantu. L’assenza si disghjunghje cum’è a morte; è supponite chì ci sia trà Edmond è Mercédès i muri d’una prigiò, seranu siparati nè più nè menu chè s’è fussi una petra di una tomba.
– Iè, ma surtimu da a prigiò, hà dettu Caderousse, chì cù i resti di a so intelligenza s’hè attaccatu à a cunversazione, è quandu surtimu di prigiò è chì u nostru nome hè Edmond Dantès, ci vindichemu.
– Ùn importa! bisbigliò Fernand.
– D’altronde, continuò Caderousse, perchè Dantès seria messu in prigiò? Ùn hà micca arrubatu, tumbatu o assassinatu.
– Zittu, disse Danglars.
– Ùn vogliu micca stà zittu, eiu, disse Caderousse. Vogliu chì qualcunu mi dica perchè si metteria à Dantes in prigiò. Eiu amu à Dantès. À a vostra salute, Dantès! “
È ingullì un antru bichjeru di vinu. Danglars seguitò u prugressu di a briachina in l’ochji vioti di u sartu, è vultendu si versu à Fernand: “Ebbè, capisci, disse, ùn ci hè bisognu di tumballu?
– Innò, ben intesa, s’è, cum’è l’avete dettu prima, aviamu i mezi per fà arrestà à Dantès. Ma l’avete stu mezu?
– S’è guardemu bè,” disse Danglars, si puderia truvà lu. Ma cuntinuò, ma perchè mi n’anderiu à mischià mi quì; mi cuncerna questa?
– Ùn sò micca sè questa vi cuncerna, disse Fernand, pigliendu u so bracciu; ma ciò chì so hè chì avete qualchì mutivu particulare d’odiu contr’à Dantès: quellu chì si odia à sè stessu ùn hè micca sbagliatu in i sentimenti di l’altri.
– Eiu, mutivi d’odiu contr’à Dantès? Nisunu, vi ghjurgu. V’aghju vistu infelice è a vostra infelicità m’interessava, hè tuttu; ma fin’à chì credi chì agiscu per contu meiu, addiu, caru amicu, gestisci vi à u megliu pussibule. È Danglars hà fattu finta di alzà si à u so turnu.
“No, disse Fernand, trattenendulu, state quì! À a fine, ùn m’importa micca sì site arrabiatu cù Dantès o micca: sò arrabbiatu contru à ellu; a dicu à voce alta. Truvate una manera è a faraghju, finchè ùn ci sia a morte di un omu, perchè Mercédès hà dettu ch’ella si suicidaria s’è Dantes fussi tombu. ”
Caderousse, chì avia lasciatu cascà a so testa nantu à a tavula, alzò u fronte, è fighjò à Fernand è Danglars cù l’ochji pisanti è bauli:
«Tumbate à Dantes! disse, quale hè chì parla quì di tumbà à Dantès? Ùn vogliu micca chì si faccia tumbà, eiu: hè u mo amicu; hà prupostu sta mane di sparte i so soldi cun mè, cum’è aghju spartutu i mei cun ellu: ùn vogliu micca chì Dantès sia ammazzatu.
– È quale vi parla di tumbà lu, ô scemu! Ripigliò Danglars; questu hè solu una burla; beie per a so salute, aghjunse, rimpiendu u bichjeru cù Caderousse, è lasciate ci in pace.
– Iè, iè, per a salute di Dantès! disse Caderousse, videndu u so bichjeru, à a so salute! … à a so salute! … là!
– Ma i mezi, i mezi? disse Fernand.
– Allora ùn l’avete ancu trovu, tù?
– Innò, vi ne site incaricatu.
– Hè vera, cuntinuò Danglars, i Francesi anu quella superiorità sopra i Spagnoli, chì i Spagnoli rumenu è i Francesi inventanu.
– Inventate allora”, disse Fernand impaciente.
– Zitellu, disse Danglars, una piuma, inchjostru è carta!
– Una penna, inchjostru è carta! bisbigliò Fernand.
– Iè, sò cuntabile: penna, inchjostru è carta sò i mo strumenti; è senza i mo strumenti ùn possu fà nunda.
– Penna, inchjostru è carta! gridò Fernand à u so turnu. “Ci hè ciò chì vulete quì nantu à sta tavula”, disse u zitellu, indicendu l’articuli dumandati.
– Date li ci allora. ” U zitellu pigliò a carta, l’inchjostru è a piuma, è i messe nantu à a tavula. “Quandu si pensa”, hà dettu Caderousse, lascendu cascà a mane nantu à a carta, ci hè abbastanza per tumbà un omu quì più sicuramente chè sè stessi aspettendu in un angulu di boscu per assassinà lu! Aghju sempre avutu più paura di una piuma, di una buttiglia d’inchiostru è di un fogliu di carta chè d’una spada o d’una pistola.
– U scruccone ùn hè ancu cusì briacu ch’ellu pare, disse Danglars; rimpiendi u so bichjeru, Fernand. ” Fernand rimpiì u bichjeru di Caderousse, è quest’ultimu, cum’è un veru bevatore ch’ellu era, alzò a manu da a carta è l’arrizzò à u so bichjeru. U catalanu seguitò u muviementu fin’à chì Caderousse, guasgi scunfittu da stu novu attaccu, abbia messu u so bichjeru o piuttostu lasciò cascà u so bichjeru nantu à u tavulinu.
-Ebbè? ripigliò u catalanu, videndu chì u restu di a ragione di Caderousse cuminciava à sparisce sott’à st’ultimu bichjeru di vinu.
-Ebbè, stavu dicendu, per esempiu,” ripigliò Danglars, “chì s’è, dopu un viaghju cum’è quellu chì Dantes hà fattu, è in u quale hà toccu à Napuli è l’Isula d’Elba, qualchissia l’avessi dinunziatu à u prucuratore di u Rè cum’è agente Bonapartistu …
– U denunceraghju! disse prestu u ghjuvanottu.
– Iè ; ma dopu ci vole à firmà a vostra dichjarazione, site cunfrontatu cù quellu chì avete denunciatu: vi furniscu qualcosa per sustene a vostra accusazione, a so; ma Dantès ùn pò stà in prigiò per sempre, un ghjornu o l’altru a lascia, è, quellu ghjornu quandu a lascia, guai à quellu chì l’hà purtatu culà!
– Oh! Dumandu solu una cosa, disse Fernand, è ghjè per ellu chì vene à pruvucà mi!
– Iè, è Mercédès! Mercédès, chì t’odia s’è avete solu a disgrazia di grattà a pelle di u so caru Edmond!
– Hè vera, hà dettu Fernand.
– Nò, nò, continuò Danglars, s’è avemu decisu d’una tale cosa, vedi, seria bè megliu simpliciamente piglià cum’è mè, sta piuma, immergela à l’inchiostru, è scrive cù a mane di manca, per chì a scrittura ùn sia ricunnisciuta, una piccula dinunzia cusì cuncipita. ” È Danglars, unendu l’esempiu à u precettu, scrivì cù a so manu manca è in grafia inversa, chì ùn avia alcuna analugia cù a so grafia abituale, e seguenti linee ch’ellu passò à Fernand, è chì Fernand a mezza lettura leghjì :
“U procuratore di u Rè hè avvistatu, da un amicu di u tronu è di a religione, ch’Edmond Dantès, sicondu di u Pharaon, hè ghjuntu sta mane da Smirna, dopu avè toccu in Napuli è in Porto-Ferrajo, hè statu datu da Murat lettera per l’usurpatore, è da l’usurpatore, una lettera per u cumitatu bonapartistu di Parigi, hè ind’è ellu, o ind’è u babbu, o in a so cabina à bordu di u Pharaon.”
“Magnificu, continuò Danglars; dunque a vostra vendetta averia u sensu cumunu, perchè ùn ci seria manera di pudè cumprumette vi; vi basta à piegà sta lettera, cum’è eiu, è scrive ci: “À u Procuratore Reale. Tuttu seria dettu. È Danglars scrivì l’indirizzu.
“Iè, tuttu seria dettu”, si sclamò Caderousse, chì cù un ultimu sforzu d’intelligenza avia seguitatu a lettura, è chì hà capitu istintivamente tuttu ciò chì una tale dinunzia puderia implicà; «Iè, tuttu seria dettu: solu què seria una infamia. È stese u bracciu per piglià a lettera.
“Dunque, disse Danglars, spingendula fora di a so purtata, ancu ciò chì dicu è facciu hè scherzosu; è, u primu, mi dispiaceria assai s’è qualcosa accadessi à Dantès, bravu Dantès! Inoltre, quì … ”
Pigliò a lettera, a strincò in e so mani, è a lampò in un angulu di l’arburetu.
“Perfettu !”, disse Caderousse, “Dantès hè u mo amicu, è ùn vogliu micca ch’ellu sia feritu.
– Aiò! Chì pensa di dannà lu! Ùn sò nè eiu nè à Fernand! disse Danglars, alzendu si è fighjendu à u ghjuvanottu ch’era restatu pusatu, ma chì i so ochji à fighjavanu à u cartulare di dinunzia lampatu in un angulu.
– In questu casu, continuò Caderousse, chì ci danu di u vinu: vogliu beie per a salute d’Edmond è di a bella Mercédès.
– Avete digià betu troppu, ô briacò, disse Danglars, è s’è cuntinuate cusì, duverete dorme quì, postu chì ùn puderete micca stà in piedi.
– Eiu, disse Caderousse, alzendu si cù a fatuità di un omu briacu; eiu, ùn pudendu stà nantu à e mo gambe! Scumettu di cullà à u campanile d’Accoules, è senza mancu oscillà!
– Ebbè, simu d’accunsentu, disse Danglars, scumettu, ma per dumane: oghje hè ora d’andà in casa; dammi u to bracciu è andemu in casa.
– Andemu in casa, disse Caderousse, ma ùn aghju micca bisognu di u vostru bracciu per què. Venite, Fernand? Vultate cun noi in Marseglia?
– Innò, disse Fernand, vultaraghju ind’è i Catalani.
– Vi sbagliate, venite cun noi in Marsiglia, venite.
– Ùn aghju micca bisognu di Marsiglia, è ùn vogliu micca andà.
– Cumu avete dettu què? Ùn vulete micca, o bon’omu! Ebbè, à a vostra facilità! Libertà per tutti! Veni, Danglars, è lascemu u signore vultà ind’è i Catalani, postu ch’ellu vole. ”
Danglars apprufittò di stu mumentu di bona vulintà da Caderousse per cunduce lu in Marseglia; solu, per apre una strada più corta è più faciule per Fernand, invece di vultà per a calata di la Rive-Neuve, hè vultatu per a Porta Saint-Victor. Caderousse u seguitò, tremendu, appiccicatu à u so bracciu. Quand’ellu ebbe fattu una vintina di passi, Danglars si girò è vide à Fernand attruccà si versu à a foglia, ch’ellu messe in borsa; eppò subitu, precipitendu si fora da l’arbuteru, u ghjuvonottu girò versu à u Pillon. “Eppuru, chì face?” Disse Caderousse, ci hà burgiadati: hà dettu ch’ellu andava à i Catalani, è si ne và in cità! “
-Cumu ?! Fernand! Vi sbagliate, o zitè!
– Sì tù chì vede stortu, disse Danglars, seguita drittu u percorsu di l’anziane infirmerie.
– In verità! disse Caderousse, bè, averia ghjuratu ch’ellu girava à a diritta; u vinu hè decisamente un traditore. “Aiò, aiò,” Danglars murmurò, “Pensu chì avà a cosa sia bè lanciata, è basta solu à lascià la viaghjà.”