A l’isciuta di u so libru novu “Un hè ancu detta a messa“, una racolta di 25 nuveddi in lingua corsa cù a so adattazioni in francesu, l’autoru ci faci l’onori di sparta un scrittu uriginali in li pagini di a rivista noscia.
- Un hè ancu detta a messa, ind’è Scudo edizioni
- Fiura: Jean-Ange Galletti « Histoire de la Corse illustrée »
Nove di maghju
S’hè discitata l’alba annant’à un campu di tarrore. A notte hà maculatu u circondu d’un rossu immaculatu. Pare pienghje a terra tante lacrime di sangue.
Da punente à levante, ribomba un stridu d’addisperu chì vole chjamà à a vindetta, ma chì nimu ùn pò più sente. Cosa fà oramai ? Hè accaliata a patria è ùn ghjova à nunda u lamentu. Ùn ci stà mancu una bandera arritta è muti sò i culombi.
Apru l’ochji. M’avvecu d’esse sempre di stu mondu. S’hè piantata a battaglia, a nazione si n’hè morta è eiu sò firmatu. Chì scumpientu, ohimè, ma chì scumpientu ! Tanti amichi ghjacenu quì à latu meiu. Mi mettu arrittu è mi facciu qualchì ancata à mezu à i cadaveri dissanguinati di l’ultimu fiatu d’una libertà à l’oliu santu.
Custì hè cascatu Francescu, u mio cucinu, è più in là, vecu u mio amicacciu Paulu. Tutti morti ! Tutt’una ghjuventù hè stata ammazzata quì nant’à u ponte o in u circondu è mancu ùn aghju più a forza d’esse tristu. A sorte m’hà lasciatu campà senza una ferita. Soca seria ora di ripiglià a cispra per stirpà st’armate maladette. Iè, a pensu cusì, ma chì sì pò fà solu contr’à tutti ? In quessu locu tralasciatu da tutti. Elli, frà tempu, anu marchjatu. Forse s’accusteranu ancu puru di Corti. Troppu luntanu per mè. È u nostru Generale, cosa hà da fà ? A s’averà francata ?
Qualchì passu è mi n’allargu. Ùn aghju più a brama di turnà à vede u sfracellu di tutti i mio fratelli. Qualchì passu cullendu, à mezu à a machja fin’à Castellu di Rustinu à francà u listincu. Hè a mio unica scelta. Castellu di Rustinu. U paese di Lesia.
Quanti mesi sò scorsi dipoi l’ultima volta à l’usciu di Corti ? Mi parenu seculi fà à dì la franca. A guerra era schjattata da pocu, è di sperà nimu ùn avia più laziu. U ramentu di e so lacrime ferma u più amaru, ancu puru dissuchjatu da a guerra. Quanti scempii dipoi tandu ! À malapena mi rivene ogni suspiru d’ogni baruffa, fin’à sta grande battaglia annant’à u ponte in ghjò. À straziera ripensu à quella lotta persa da u principiu, è chì puru avemu purtatu fin’à i so punti stremi. S’infiara a mio mente di pettu à u ricordu di l’odore di a polvera, o à quellu di u trostu, di i schjoppi, di l’omi chì si sfraianu, è di a carne marturiata. Puderiu passà ore è ore à annegrisce tanti fogli per pinghje quelli sguardi persi chì si spenghjenu, è e sperenze chì si morenu, ma ùn a vogliu fà. Micca per avà, in ogni casu, chì ùn hè compiu u mio caminu, è chì a messa ùn hè detta.
Mi culpisce u sguardu di u sole chì mi riscalda a pelle. Seraghju vergugnosu eiu d’esse sempre vivu ? Manc’ùn a possu crede. Eppuru mi castica a cuscenza chì mi ratachja tant’è più ch’aghju faltatu à u mio duvere di more incù i mei per a nostra Patria.
Mi rivolta u fiatu à manu à manu ch’o francu muchji è scogli. Ùn serà più tantu luntanu Castellu di Rustinu oramai. Mi rivolta u fiatu à manu à manu ch’o m’avvicingu di Lesia. Sò tante cose ch’o li vuleria dì è tanti misteri à svelà li infine. A mio anima hè fiacca di fronte à tante disgrazie, è di brame ùn li ferma più chè quella di pudè ritruvà un palmu di serenità accant’à quella chì spiriteghja tutte e mio pensate.
Chì si pò fà d’altru ? Accittà una capitulazione indegna per salvà ciò chì ferma di u nostru paese, o cuntinuà a mossa à unu contr’à mille ? Ùn ci ne surteremu mancu in flacchina. Tandu mi fermeria l’esiliu, ma mi dispiace più chè tuttu.
Iè. Hè bughju l’avvene, ma ùn u possu cuncipì senza a presenza di quella ch’o tengu caru… chì di Lesia sò innamuratu. Hè cusì dipoi u principiu. Dipoi a nostra prima scuntrata in Rustinu pocu dopu à Carnavale. Di tutte e donne, ùn erate micca voi a più vizzosa. Eppuru aghju subbitu capitu ch’ùn eru dighjà più capace di staccà mi di voi. Hè statu cusì, è manc’ùn sò perchè, credite mi puru. Forse m’averiate cummossu in u vostru vestitu scuru di veduva. Malgratu a so simplicità, ùn la si facia à piattà u raghju di a vostra essenza, simile à un sole d’inguernu frà i nuli. A vostra parolla hè sempre stata scarsa, è m’hè mancata assai, chì vi piacia di più u silenziu. Tandu, biia u vostru minimu dettu, ancu u più cumunu, cum’è s’è era u elisire preziosu. Or ch’ùn abbia avutu u curaghju di palisà i mio sintimi ? Ùn l’aghju mai pussutu. Sempre m’hè scappata a forza di parlà vi cusì, à voce alta, di sparte cù voi quellu turmentu squisitu cusì bramatu. Quale sò eiu per pudè dì vi chì site l’unica donna di e mio pensate. Quale sò eiu per ardì svelà vi chì site per mè, più chè a Vergine, a Corsica Regina, a mio isula, per chì scumbattu. Ùn sò nè nunda nè nimu. Sò solu un suldatu, un guerrieru frà tant’altri, incù u so duvere à adempie per l’unica gloria di a Patria.
Aghju tenutu stu sicretu in u prufondu di u mio core. Davanti à Diu, possu ghjurà d’ùn avè mai cunfesu nunda à nimu. Mi site cusì cara, sapete, ancu di troppu. Aghju tenutu tuttu in mè, persuasu chì mai ùn venerà u nostru tempu à noi. Ci hè più chè un fiume trà e nostre anime. Site voi una veduva fiera chì annacqua u so figliolu d’amore di a so terra è di u so babbu, u vostru sposu. L’averiate lasciatu entre in a vostra vita, u furesteru cum’è mè ? L’averiate permessu di duvintà vostru ? Pensu ch’innò. Ùn aviu chè u moi amore à porghje in rigalu. Manc’ùn pudia bastà. Mi ci vulia à abbacciacà vi, mi ci vulia à cunsulà vi, è ancu puru à alliscià vi, forse. Tandu mi sò battutu, cum’un leone, senza risparu. Eranu cuntenti i supiriori. Poca baldanza chè a meia, elli dicianu. Allora m’anu fattu cresce. Sò duvintatu sergente, è per fine, capitanu. Cusì, cù u mio stantu, aghju speratu duvintà degnu di voi è avvicinà mi sempre di più. Sò statu un buciardu, curagiosu prima per voi.
M’incantavanu e minime stonde ch’è no passavamu fiancu à fiancu, trà di noi. Bastavanu e nostre simplice discursate à azzizzà a mio felicità. À longu aghju credutu, cusì niscentre, chì u tempu puderia appacià a mio frebba. Mai ch’ella sia. Mi marturiava a vostra luntanenza fin’à l’orlu di a malincunia. M’esaltava a vostra presenza, è mi scurdava di u restu. A ogni mumentu di a mio vita, ci hè sempre statu un qualcusellu per ripurtà mi à voi. Di tuttu aghju dubbitatu ; di tuttu, fora di u mio amore. Vi tengu caru à più pudè, cù tutta a mio raghjone, è ancu contr’à a mio raghjone. Aghju gosu assai d’avè strappatu l’onore d’esse di i vostri amichi. Ma ùn aghju mai pussutu fà un passu di più. Quale eru per voi ? Mi pare d’ùn avè mai avutu una risposta à sta dumanda ch’ùn v’aghju mai fatta.
Oghje, ogni speme si n’hè morta. Hè per quessa ch’o a mi sentu infine di lampà à caternu tutti l’usi è tutte e mio catene. Sò stati annegati i mio sonnii in l’acqua furiosa di u Golu. S’hè chjinatu u sole di a libertà nant’à a terra di Corsica. Eppuru, aldilà di l’incertezze suminate da sta guerraccia, sempre voltanu à voi i mio estri. A sola brama chì m’hè firmata hè d’ùn campà più chè per voi o signora. Cumandate è eiu feraghju. Cumandate è seguiteraghju. Cumandate, è seraghju vostru…
Persu in l’inaccessibile, eccu chì sò ghjuntu à e prime case di u paese. Infine, era ora ! M’abbandona l’asgiu guasgi d’un colpu. U mio soffiu s’hè accurtatu abbastanza è ogni ancata di più hè duvintata una prova. Ùn ne possu propiu più. Prestu, una casa, un tettu, un lettu. Era u sforzu di troppu. Mi n’aghju da cascà stancu mortu.
Vecu qualchì paesanu. Duie donne è un vechjettu. Ùn ci stanu più chè elli per sti lochi. L’omi sò guasgi tutti à a guerra. Tuttu hè viotu, è eiu dinù. Mi n’aghju da more.
Infine m’anu vistu è ghjunghjenu à u mio succorsu. A più vechja hè a prima à parlà.
– O Cristu Santu ! Site feritu o cumpà ?
Incù una difficultà maiò, cappiu e mio prime parolle dipoi u macellu :
– Innò. Ùn pensu micca… innò…
A più giovana mi piglia u bracciu cù dulcezza per purtà mi à una casa vicina, è l’altra l’aiuta. Tandu u vechju dumanda :
– Di quale ne site o ghjuvanottu ?
– Eiu sò Larenzu, sò capitanu. Larenzu di U Pedigrisgiu… Andate à circà à Antone, o u fratellu Filippu. Elli vi diceranu… avemu persu a battaglia. A guerra…
Sò l’ultime parolle prima d’affundà mi.
Quandu mi rivengu, sò stracquatu nant’à una pagliaccia. In giru à mè, vecu à Antone, è a vechja. U mio amicu mi manda un surrisu appena tristu. Era in Lentu pochi ghjorni nanzu, cù i soi, ma ùn hà pussutu fà nunda contr’à a fiumara nemica.
– Salute o Larè. Sò cuntentu ch’è tù sia cù noi. Sì veramente statu in puntu di more, sai. Ma tuttu và megliu avà. T’emu ancu pussutu caccià a palla ch’è avii in a coscia.
Cascu da l’altu.
– Una palla ? Ma ùn eru mancu feritu ! Ùn sentia nunda nunda.
– Pò accade à le volte. Ma ai persu assai sangue.
Di fattu, calgu u capu è vecu a mio ghjamba cinta da una binda di furtuna. Principianu dinù à sente mi e mio carne, ma nunda d’insupranabile.
– Hè statu un miraculu ch’è tù possa ghjunghje fin’à quì. Hè un altru miraculu ch’è a ti franchi senza amputazione.
Iè, un miraculu. Forse. Eppuru mi rivene u dubbitu.
– Sò rivenutu quì per Lesia. Li vuleria parlà. Li pudete purtà u mio missaghju, per piacè ?
Subbitu detta, a vechja cala u capu, è Antone mi piatta u so sguardu. D’un colpu, mi pare venutu u ventu in a stanzina, u ventu fretu di a disgrazia. Mi ghjunghje a paura. Paura di pone a questione. Paura di capì. Infine, Antone mi cappia :
– Lesia hè morta a settimana scorsa. Hè stata malata, è l’avemu messa in terra eri.
Si ne trafala u mio mondu è ùn stò mancu più à sente i detti chì venenu dopu. Chì peccatu d’avè passatu battaglie è ferite per tuttu què. Ùn possu mancu più pienghje chì s’hè siccata a mio anima. L’avvene di a mio terra si n’hè andatu incù Lesia, è ùn ci hè più nunda per primurà mi torna. Ùn vogliu più campà, ma a vita cuntinueghja. Forse mi ne vulteraghju in U Pedigrisgiu, o forse piglieraghju a machja o a strada di l’esiliu. Ùn a socu per avà, ma ùn vogliu più pensà, oramai.
Pedru-Felice Cuneo-Orlanducci