Oh ! scusate madama ! Ùn hà d’atronde capitu nunda. Tuttu stu mondu, nè, cusì tardi, è malgradu a piossa, ch’ùn s’hè piantata dipoi ghjorni ! Anc’assai, ci hè u ghjineparu, solu chjarore inde stu bughju. Sintite u lume innuratu, ramatu, ch’ellu vi pone in corpu ?
Mi piace à caminà attravers’à a cità, a sera, inde u calore di u ghjineparu. Caminu, notte sane, sunnieghju, o mi parlu senza piantà. Cume sta sera, iè, è temu d’abbambanavvi appena, grazie, site gentile. Ma ghjè u soprapiù ; quandu apru a bocca, correnu l’infrasate. Stu paese m’ispira, d’altronde. Mi piace stu populu, furmiculendu annant’à i spasseghji, inchjuvatu in un picculu spaziu di case è d’acque, accintu da nebbie, terre frete, è u mare fumicante cume una lisciva. Mi piace, postu ch’ell’hè doppiu. Hè quì è hè altrò.
Ma iè ! À stà à sente i so passi pisii, annant’à e chjappe grasse, à vedeli passà cun pesu frà e so butteghe, carche à aringhe d’oru è à ghjuvelli culor’ fronde morte, pensate forse ch’elli sò quì, sta sera ? Site cum’è tutt’u mondu, pigliate sta ghjente pè una tribù di sindachi è di mercanti, cuntendu i so scudi incù e so pussibilità di vita eterna, per quale a sola puesia hè di piglià, di temp’in tempu, lezzione d’anatumia ? Vi sbagliate. Marchjenu vicin’à noi, hè vera, è purtantu, eccu induv’elli sò i so capi : inde sta nebbia di neone, di ghjineparu è di menta chì falla da l’insegne ross’è verde. A Ollanda hè un sognu, signoru, un sognu d’oru è di fume, più fumicante u ghjornu, più innuratu a notte, è nott’è ghjornu stu sognu hè pupulatu à Lohengrin cum’è questi quì, chì filanu sunniendu annant’à e so nere biciclette à altu guidoni, cigni funesti chì giranu senza piantà, in u paese sanu, ingir’à i mari, long’à i canali. Sunnieghjanu, capu inde i so nivuli ramati, rutulanu in rutondu, preganu, sonnambuli, inde l’incensu innuratu di a nebbia, ùn sò più quì. Sò pertuti à millai di chilometri, versi Java, l’isula luntana. Preganu sti dii sgrignulati di l’Indunesia chì n’anu empiutu tutte e so vitrine, chì vagabondanu avà disopr’à noi, nanzu d’appiccassi, cum’è scimie maestose, à l’insegne è à i tetti in scale, da ramintà à sti culoni nustalgichi chì a Ollanda ùn hè solu l’Auropa di i mercanti, ma dinò u mare, u mare chì port’à Cipango, è à st’isule induve l’omi morenu scemi è felici.
Ma mi lasciu andà, a difendu ! Scusatemi. L’abitudine, signoru, a vucazione, u desideriu ancu ch’aghju di favvi capì cum’ellu ci vole sta cità, è l’esse di e cose ! Perchè chì simu à l’esse di e cose. Ete rimercatu chì i canali cuncentrichi d’Amsterdam parenu i chjerchji di l’infernu ? L’infernu burghese, pupulatu à sunniacci. Quandu si ghjunghje da u fora, à misura ch’elli si trascorrenu i chjerchji, a vita, è tandu i so crimini, diventa più pagna, più oscura. Quì, simu inde l’ultimu chjerchju. U chjerchju di i… Ah ! A sapete quessa ? Miseria, divintate difficile à classificà. Ma capite tandu perchè possu dì chì l’esse di e cose hè quì, ancu s’è no simu à l’orlu di u cuntinente. Un omu sinsibule capisce ste stramberie. In tutti i casi, i lettori di ghjurnali è i furnicatori ùn ponu andà più luntanu. Venenu da l’Auropa sana è si piantanu ingir’à u mare internu, annant’à a sponda sculurita. Stanu à sent’à e sirene, cercanu in vanu a siluetta di i battelli inde a nebbia, po ripassanu annant’à i canali è voltanu attravers’à a piossa. Aggrunchjati, venenu chere, in tutte e lingue, ghjineparu à Mexico-City. Quì, l’aspettu.
Ritrattu : Evelyne Dubos.