“A LINGUA DI I MEI”

Albert Camus pinsava ch’ella ùn pudessi esse tradutta « a puisia ». Forse un affare di tradimentu. Eppuru, a sapemu, s’avarà lettu e traduzzione di Dostoïevski. Dostoïevski hè particulare. Era un rumanzieru, scrivìa in prosa. Cum’è s’ella fussi limitata a puisia, cundannata à scavà versi. U ritmu, intantu, ci hè da par tuttu. U core batte in ogni locu, è s’è no stemu à sente à calchì omu di valore, ciò chì batte ancu in fronte…

U prublema, è a difficultà maiò, funi academiche. L’esercizii di traduzzione sò diversi ma fermanu dui canoni : a virsione (da a lingua uriginale à a propia lingua) è u tema (da a propia lingua – lingua uriginale dinò – à a lingua stranera). Induva sarìa statu, pruvendu di traduce à Camus ? Parìa tuttu un tema. A « musica di lu me spiritu » chì era daveru ?

Da a traduzzione nasce, mi pare, una riflessione indentitaria, sorghje l’eiu, u laziu di a risposta, quellu di l’arradichera, quellu di u principiu è tandu, quellu di a fine.

Eccu brani di l’ultime pagine di l’ assaghju di Albert Camus, u mitu di Sisifu. Faremu a lea trà l’assurdu di l’affannu di Sisifu è l’eserciziu di a traduzzione. I dui fermanu sempre da compie.

Sisifu, hè un parsunaghju famosu di a mitulugia greca. Di pettu à i dii è a morte si ne ridia ellu. I dii tandu, l’anu cundannatu à strascinà una petra sinu à a cima di una muntagna. Ogni volta ch’ellu ci ghjunghjìa, si ne vultulava a petra è cusì li tuccava à ricumincìa torna una volta.

« L’emu capita, Sisifu hè l’eroe assurdu. U sarà quant’ellu hè tribulatu da e so passione. U propiu disprezzu pà i dii, l’odiu di a morte è a so passione pà a vita, eccu ciò chì valìa a pena, issu affannu silenziosu, quand’è l’essare sanu strazia da tende versu l’infinitu. Eccu lu u prezzu da pagà pà e passione di issa tarra. […]

A gioia sana è cheta di Sisifu hè quì. Si tene u propiu distinu. A so petra, a so cosa. Cusì, à cuntimplà u so turmentu, l’omu assurdu, ammutulisce tutti l’iduli. Pà l’universu subitu vultatu à u so silenziu, e mille vuciarelle meravigliate di a tarra s’alzanu. Chjame incuscente è secrete, inviti d’ogni visu, sò u rovesciu necessariu è u prezzu di a vittoria. Ùn ci hè sole senza bughju, è ci vole à cunnosce a notte. L’omu assurdu dice iè in u so sforzu ùn si piantarà mai più. S’ellu ci hè un distinu parsunale, ùn ci hè nissuna sorte suprana, o tandu ci n’hè una, da u cristianu ghjudicata fatale è disprezzevule. È u restu, u saparà ammaistrà. Pà issa stonda suttile quand’è omu si rivolta versu a so vita, Sisifu, strada facendu versu a so petra, cuntimpleghja issa seria d’azzione senza lea chì diventa u so distinu, da ellu criatu, unitu sottu à u sguardu di a so memoria è prestu sigillatu da a so morte. Tandu, parsuasu chì rimane umanu tuttu ciò chì, prima, hè umanu, cecu bramosu di vede, cuscente di l’infinita notte, sempre, marchja. A petra vultuleghja torna.

U lasciu chivi, pà a muntagna smisurata à Sisifu ! Sempre ritruvemu u so affannu. Ma Sisifu insegna a fiducia suprana chì nega i dii è alza e petre. Ghjudica anch’ellu chì tuttu và bè. Ora, senza maestru, ùn li pare ne sterile ne futile issu universu. Ogni granu di issa petra, ogni brumulu minerale di issa muntagna carca di notte, solu, forma un mondu. A lotta stessa ver di e cime, basta à empie un core cristianu. Ci tocca à imaginà lu felice à Sisifu. »

Futugrafìa, “Atrium”, Marvina Scarpellini

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.