Filòsoffi maiò, ùn ci ne manca. Forse chì quessu ùn sarà u più “filosòfficu”. À ellu, li piacìa à analizà u discorsu. Tandu, stu spicialistu tedescu di e lingue anziane, greca è latina, si vultò pocu à pocu versu a filusuffìa.
U destinu forse! “Amor fati” ch’ellu scrivìa sempre (andate puri à lampà un’uchjata à a so Gaia Scenza…).
Una sprissione latina induv’ellu si sente u pesu di l’antichi, i Stoïciani, i filòsoffi di u pòrticu. Quessi, di u distinu ne sapianu tante cose. Ci era à st’èpica omi cum’è Epictetu, u schjavu libaru, o Seneca, l’esiliatu, u primu razzistu anti-corsu d’altronde (à u primu seculu dopu Cristu). Epictetu s’avìa scrittu una racolta di afforisimi, piccule infrasate da amparà è da ricaccià à a lestra quand’ella ci vole (à l’usu di u grande Epicureu, à u Vu seculu nanzu à Cristu). Tandu l’Enchidirion di Epictetu ferma un’opara famosa. Ciò chì si tene in manu. Un prufissore m’avia dettu ch’ellu si trattava prima, in lingua arcaica, di un cultellu chì si tinia in cinta. Quale hè chì sà? Vanu lestra e cose, un cunflittu dinò; pudìa salvà a vita issu cultellu: u libru dinò, è forse più cà u cultellu. A faremu dopu incù l’aghjenti di u pórticu.
Vultemu ghjà à l’amore di u distinu, di u “fatum” latinu. A sviata versu l’antichi era necessaria postu chì u “fatalismu”– u fattu di accittà u “fatum” — era u principiu di a filusuffìa di Epictetu par un dettu. Pà contu soiu, ùn ci vulìa ad esse affannatu pà via di u timpacciu, nimu ùn pò cambià ste cose chivi. Ci sò duie spezie di cose. Quelle chì dipendenu di noi è quelle ch’ùn dipendenu di noi. Pà ste prime cose tandu, ci tocca à fà u massimu pà cambià le s’elle ùn ci cunvenenu. Pà l’altre, lasciemu corre! Forse chì u fattu d’accittà sarà dighjà una manera d’agisce, è cum’ella ci vole?
“Amor fati“! Ciò ch’à omu li pesa u più! “L’eterna vultata”. St’eterna vultata, sarìa a tesa più puetica di u pinsintone di chì no’ trattemu. È s’ellu ghjunghjissi calchì dimoniu à prupone vi di principià, torna una volta, a propia vita, a listessa vita, cosa risponderiate? Vuleriate cambià calchì affare? Una parolla? Una Una stonda, duie siconde?
Ellu ùn vi prupone, vi spieca solu chì l’aveti da campà torna sta vitaccia. Tandu, vale à pena di amà lu stu destinu! Campà torna incù i stessi rimpienti, e stesse pene, e stesse gioie. Ùn saranu più goffe o più belle, più dure o più faciule, firmaranu listesse. Attempu listesse è nove forse?
A dumanda ferma una dumandà, ùn ci hè ne risposta ghjusta ne risposta falsa. Solu risposta, datta da calchì parsona, da calchì pulvarina di a polvara imprigiunata in st’ampulletta, vultulata da l’eternità. Forse ch’omu novu rispondarà “iè”?
“Iè”! Una parolla chì, lighjendu à Nietzsche — postu chì da l’iniziu, si tratta di quessu — pare cumplessa. Parlò Zarathoustra, tempi fà, strada facendu versu a Vacca Culurita (a cità induv’ellu parla Zarathoustra). Di u spiritu pinsava ch’elle ci fussini trè metamorfosi. Da u spiritu chì diventa camellu à u camellu chì diventa lione sin’à u lione chì diventa zitellu. S’ella ùn pare logica, si spiega propiu bè.
U camellu insegna a forza, l’urgogliu di pettu à l’affannu, a sottumissione fiera: u camellu si chjina è si pesa pà viaghjà pà stu desertu. “O forse sarà quessa: di tene cari quelli chì ci sprezzanu è porghje la manu à stu fantasimu chì à noi vole spaventà?”; paradossi maiò, sottumissione vulintaria… Travaglià sempre di più dà guadagnà si calchì danaru. Esse urgugliosu di dì, “tè, ne valia a pena!” À strazià ore è ore da pruvà chì u dulore vale megliu cà a vita.
U lione, in stu disertu hè infuriatu. Di pettu à u dragone di a muralità, di pettu à u “ti tocca à fà”, risponde ch’ellu t’hà a brama di fà altre cose, dice “nò” u lione, quellu di a rabbia è di a rivolta. A bestia salvatica, forte, vurria altri valori. Altri valori ùn pò crià, ellu strughje.
U zitellu, risponde “iè”. Quellu ch’ùn hè sottumessu, quellu ch’ùn strughje u tuttu, appaciatu, u zitellu crea. “Hè ingenuu, si scorda, un novu principiu, un ghjocu, una rotta mossa da se stessa, un “iè” sacru”, eccu lu u zitellu.
È cusì parlò Zarathoustra!
Futugrafia, “Atrium”, Marvina Scarpellini