« O Jo, ghjovi sera […] saremi nant’à u portu in Aiacciu. Fà ti un’affaccata. »
Eiu, tandu, ci sò andatu. Ch’avìu da truvà ? A sapìu ch’ella ci sarìa una spezia di raprisentazione, di spittaculu musicale.
U filòsoffu Immanuel Kant, conta l’affanni di a raghjò. A corcia brama sempre ciò ch’ella ùn pò tene : a cunniscenza. È tandu, cerca : « ci sarà una vulintà libara ? » , « sarà tuttu un’affare di determinazione ? », « è ci sarà un principiu ? », « è di Diu ? »… Tante dumande à chì nimu ùn pò risponde. U grandissimu Kant scrive, in a Critica di a raghjò pura (in lingua di u populu : a limitazione di i diritti di a raghjò), chì sta raghjò deve esse limitata in a so azzione entusiasta. Entusiasta postu ch’ella ci hè una parta maiò lasciata à u mitu, à a cridenza falza, à l’urgogliu smisuratu chì impedisce l’omu di sapè. L’astutezza, hè a facultà di crià raprisentazioni. L’omu si raprisenta u mondu, incù l’aiutu di i so sensi (ciò chì ricevenu i dati di l’esperienza, di u mondu sensibule). Cusì, grazia à i cuncetti detti « a priori » (chivi prima di l’esperienza) si face una sintesa, nasce una raprisentazione, è cunniscimu tandu a raprisentazione ch’è no ci femu di l’uggettu. L’attività di u kantisimu pare forte assai.
Quant’ella hè strana st’idea di raprisentazione. Mi raprisentu e cose di u mondu, tandu, pà Kant, cunnoscu. Ma sarà pussibule di cunnosce lu daveru u mondu s’eiu ne faciu una raprisentazione ?
Contraversu sarìa un Caos di raprisentazione, u rispechju di a so sucità. Nietzsche a scrivìa in a so opara Cusì Parlava Zarathoustra , ci vole un caos pà ch’ella nasci una stella « chì balla ». Tandu, porta incun’ellu a forza di a tradizione è a speme, pà ciò chì hà da vene.
U cuncertu, ùn era tantu « tradiziunale ». Eppuru, parìa tutta un’affare di tradizione a città aghjaccina calchì ghjornu fà.
Ciò chì viaghja, ciò chì hè « tras-messu », sarìa què a tradizione. À chì vole à trasmette, di sicura, sarà custrettu ad avè calchì affare da arricà, o forse, da rigalà. Viaghja u tempu, sò sett’ore di sera, è po, sett’ore è mezu, ott’ore, nulla. Aspittemu tandu. Una veghja di quelli !
U focu, quellu chì cunsuma una vita, face nasce una brama sviata, essenziale tandu (cum’è a voglia di l’indeterminatu, di u principiu, pà a raghjò) : a passione. Mi face pinsà, calchì volta à a rilazione maestru/elevu. U maestru ùn insegna più, l’elevu ùn impara più. Ferma solu un intaressu tra i dui, quellu chì parmette à Platone di lascià stà à Sòcrate in e so Legge, grazia à ellu. À a fine di u Teetete di Platone, ùn la face à nasce Teetete malgradu a maieutica di Sòcrate. Ci hè u « ventu ». U ventu ùn hè « nulla », sarà u spiritu, u soffiu di vita : a passione.
S’affaccanu quattru omi annant’à a scena. Parlanu corsu. Ùn portanu vestiti di dolu. Camisgia fiurita è mandulina elettrica. Si sente u « crin-crin » di u viulinu.
Kant a scrivìa : pà cunnosce, ci vole à raprisintà si e cose di u mondu grazia à duie « intuizioni a priori » : u tempu, u spaziu.
Erani in ritardu è in u spaziu scenicu, s’anu smontatu e raprisentazione cumune.
A raghjò, quant’è l’omi – isse criautre – hè tistarda.
Ormai hè cantata a messa…
Futugrafìa, Marvina Scarpellini