Ponte Novu, cunstitueghja, in l’imaginariu cullettivu, a fiura, l’idulu, di un tempu persu. Persu, postu ch’ella si tratta di a scunfitta – micca di un’idea – ma di un perìudu, di un elementu cuncretu : prisente è stabilitu in u tempu è in u spaziu. Pà isse triste stonde di a storia di Corsica, a pudaremu dì chì si n’hè andatu u tempu ?
À dì la franca, l’avemu lasciatu stà.
Ma u tempu, di a stabilità, di a determinazione, di ciò chì calchì pinsitoni chjamanu a « Libartà », ne hà poca primura. U tempu si move, è tandu, a so essenza – una forma eterna (senza principiu è senza fine) – ùn stà mancu appena, scappa sempre. U casu di u tempu hè stranu, ci sarà forse un principiu, ma mai ùn sarà compiu. Tandu, l’avemu lasciatu stà. Ne sarà a prova Ponte Novu.
Cusì mal battizatu ch’ellu fù stu ponte… Ùn pare mancu più un ponte ormai. Oghji ferma « immurtalizatu » in tante futugrafìe ufficiale, idealizatu da parechje fole, distruttu da a storia. Di stu ponte, tuttu ognunu si ne ramenta l’8 di maghju, in belli discorsi pulìtichi. Hè divintatu un argumentu maiò, un’ arma. Tandu, fù feritu da parechji cunflitti. Stu ponte hè un simbulu guerrieru creatu da l’omi. A prova ch’elli ùn la facenu ad ammaistrà certe parolle.
Un ponte, hè un edifiziu, a lea trà duie sponde. Stroppiu, mi pare, pà calchì stonda scura di a siconda guerra mundiale, à chjamà lu « ponte » oghje pare tuttu una macagna. Sinu à lu so scopu fundamentale, ùn la face à ghjunghje.
Ma, ben chì rottu, u ponte face sempre a lea. Porta un intaressu. Porta incun’ ellu calcosa trà l’essari (« inter – esse »), trà un cristianu di u diciottesimu seculu, è un omu di u vintunesimu. Face a lea trà u futuru di tandu è u prisente d’eri ; trà l’idea ch’elli chjamavanu, tempi fà, « Libartà », è a rialità, chì forse ùn avarà mai suppurtatu u propiu nome.
Hè « novu » u ponte. Di sicuru ci hè u Vechju, ma quessu viaghja. Pare stranu ch’omu simbulizeghji l’innuvazione da una vistiga. Fussi la puru, ch’elli ùn bramassinu, in lu 1769, a Libartà ! Era caòtica l’indiatura di Paoli, quella di i Corsi. È postu ch’ella era cusì, e brame eranu suprane di pettu à a « Libartà ». Ma què, sarà forse litaratura.
In lu XIXesimu seculu, u pinsatore Friedrich Nietzsche, in a so òpara, Cusì parlava Zarathoustra, annunziò a morte di Diu. È cusì fù sipoltu Diu, sottu à calchì parolla. Dopu à a morte di quellu, l’omi sò stati custretti à truvà un altru affare da adurà. È tandu, fù trovu. Da guvernà ci vulìa u Statu. U scopu di quellu pà Spinoza era a libartà, par un dettu. Pudìanu l’omi, grazia à stu Statu, cosge u testu di a so vita. U Statu era un ponte, sinu à l’ideale.
U Statu, un participiu passatu. U so scopu, in teurìa, era di rimpiazzà à Diu. L’aspettu sacru di u Statu – staccatu da u mondu dettu prufanu, nurmale – Nietzsche n’hà fattu un « monstru », u più « freddu » di tutti.
Di u Statu, eiu, ùn ne faciu un monstru. Ùn prupongu micca chivi un’analisa di u pinsà di Nietzsche, è quandu ellu scrive chì u Statu hè un monstru, ci hè di sicuru, a dimensione mitica, spaventosa, di una bestia putente è periculosa.
U monstru, fora di u mondu, ùn lu possu prisintà di modu pessimu. U monstru, quellu chì cambia e regule di a natura, quellu chì si impetta à a « Libartà », sarà una forma cumplessa, indeterminata, da raprisintà calcosa di più altu. Forse, ciò chì Nietzsche chjama « Der Übermensch » – ciò chì si trova aldilà di l’omu (i Taliani u traducenu « l’oltreuomo ») – sarà una specia di monstru, postu ch’ellu si trova aldilà di i limiti di l’omu… Tandu, quandu omu si ne và aldilà di u Statu, si vede infine ciò chì Nietzsche chjama u ponte chì porta versu e sponde di l’oltr’omu.
Ma ferma quantunqua una cuntradizzione chì, à mè, pare fundamentale. U monstru, sarìa dinò, è soprattuttu ciò chì si mostra, è tandu, chì si vede. Ci vurrìa à sapè, avale, comu sarà pussibule di mustrà – « fà monstru » – senza ch’ella ci fussi calchì affare da vede. Tandu, sarà una parolla uttimista u « monstru » ! Ciò ch’omu ùn pò micca cuncepisce, ma chì asiste dighjà in a parolla stessa. Par ch’ellu asisti u monstru, ci vole à vede lu. Di imaginà lu – di crià ne l’imagina – parmette di vede lu in calchì modu.
Pare un ideale di pettu à noi ciò chì trafranca i limiti di cuncetti sacri ; forse un rispechju in l’acque chete di calchì fiume miticu, un’ antra sponda ch’omu ùn pò tuccà senza ponte.