Di u corsu, sempre, è mi ne restu in brama,
E u parlaria per tuttu, ancu in Parigi;
Perche sa lingua a m’hà imparata mamma,
Senza tante fatighe ne artifici.
Mi ramenta i parenti e pò l’amichi,
I jòchi di i cumpagni, è cosa s’ama
Quand’ellu s’hè zitelli – chi un si trama
Di fà male a nisunu – è s’é felici.
Quandu u parlu mi vene tuttu in core;
I vecchi, i genitori, i miò fratelli,
I vicini, e pò e case, e pò i stradelli…
E u locu quandu si và quandu si more.
Pensu c’un gran dilettu a la jesòla…
E a la campana chi sunava a scòla.
Louis Orsini
Pittura: Jean-Marc Idir