A CRIATURA, U CRISTIANU: L’OMU?

    Comu l’avarà trova issa sprissione, a pueta ? Forse sarà l‘entusiasmu…

  Un soffiu divinu canta i so versi, sereni o infuriati. Issa meludìa, a stanu à sente i pueti. Inspirati – urgugliosi quant’è gnurenti – li tocca à cantà. U pueta (« quellu chì face ») t’avarà u diu (théos) indrentu (en-). In Grecia, a dicìanu cusì, cinqui seculi nanzu à Cristu. Trattu di l’urgogliu pueticu, ma tandu mi sbagliu. L’ « hubris » era dighjà un piccatu, prima chì l’omi divintessini cristiani.

  Tuttu ognunu, ind’a sterpa di i filòsoffi, prupunìa a propia tesa quand’ellu affaccava u pueta. Tutti u vulìanu sacralizà.

  U filòsoffu, hè libaru ! L’altri, ch’elli ferminu incatenati. U pueta, scemu liatoghju, postu chì ùn la sà mancu ch’ellu hè inspiratu, ferma determinatu, calamitatu da l’assuluta parolla. Sarìa à pocu pressu a raprisentazione di Platone ind’è l’Ione. Eppuru, dicenu chì, quand’ellu hà incuntratu à Sòcrate, Platone picciò focu à i puemi. E fiare, cunsumonu a so opara puetica sana. Strada facendu versu u celu, a fumaccia si purtò incun’ella l’ultimu versu di l’acelu immaculatu ch’ellu sunniò Sòcrate à notte scorsa. L’aspittava Sòcrate…

  Circavanu l‘omu à st’epica. Tante cacciamosse funi urganizate. Nimu ùn la sapìa ciò ch’ellu circava ma tandu, ci vulìa à « fà cum’è l’altri ». Cispre in manu, pronti à tumbà, piombu ind’a mente, testardi è sicuri, ch’avìanu da truvà ? I sonni sò libari. Ogni criatura imaginaria t’hà u so libaru arbitriu, sceglie da par sè, è tandu pianu pianu, face torna puesia. O forse ch’ella ùn sceglie mai, hè ch’ella hè cusì, libara, a criatura.

  In lu XIXesimu seculu, scrivìa l’Essenza di u Cristianesimu, u filòsoffu tedescu Feuerbach. U libru tratta di l’omu, di i cristiani. S’ellu parlessi corsu Feuerbach…

  L’omu, in corsu, si dice dinò « u cristianu » no ? Ma chì sarà u cristianu ? A dimensione rilighjosa, ùn la possu caccià. A rilighjone ghjè un arnese pulìticu. Parmette di furmà una sucità da ligà inseme i socii in giru à certi valori « cummuni ». Cusì, u cristianu sarìa una parolla assai bella pà illustrà l’idea famosa di a natura pulìtica di l’omu chì piacìa tantu à Aristotele. Ma ùn mi basta issa dimensione troppu urganizata.

   U cristianu, prima d’esse st’omu chì aduremu, una criatura. A criatura in corsu, sarìa u zitellu, u neunatu : ciò chì hè criatu. Ma criatu da quali ? Forse da calchì pueta assulutu, da calchì signurellu in celu ? In ogni casu, u pueta, face puesìa è i versi caòtichi sempre sò libari.

 Ùn la faciu eiu à trattà di « Platone » cum’è s’ellu fussi una parsona. Hè un abissu cumplessu, scuru è sublime. Platone… issa fiura, chì pare pitrificatu ind’è a tradizione filosòffica. Platone… issa « petra pisata », edifìziu maiò, sintinella di u pinsà, ùn la facìa manc’ellu à parlà di u so maestru chì l’avìa sunniatu. Mittìa in scena una criatura fatta di discorsi, un parsunaghju.

    Feuerbach hè famosu postu ch’ellu hà cuntrariatu a lògica creactrice. L’omu hà criatu Diu. À l’imagine di l’omu fù criatu. Eiu, ùn la sò. Ma sarìa bella, è ancu di più, l’affare s’ellu ci avìa criatu calchì diu, sarìamu attempu criaturi : mostri fantastichi pronti à lascià stà u criatore ; cristiani : creazione idealizate forse, o essenze libare; è omi, ma què… ci vole à circallu sempre.

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.