Dui anni fà era culpita da e fiare a catedrale Notre-Dame de Paris. Tempi s’era ficcatu à meza folla da misurà u pesu pupulare di l’evenimentu. Retrospechju.
Eri, pocu nanz’à sett’ore di sera, un’incendiu s’hè dichjaratu ind’u sottutettu di a Catedrale Notre-Dame de Paris. Subitu s’hè spartu un fume pagnu è verdignu nant’à a capitale, chì s’hè vestuta attempu d’un velu di tristezza. Nant’à a calata di i Grands-Augustins, davant’à a facciata nordu di l’edificiu, l’ambiu hè pisiu, l’emuzione, paspevule.
In i picculi carrughji ingir’à u munimentu, a ghjente corre in tutt’i sensi, affascinata, impeurita. Un sintimu d’apucalissi invaisce u locu : « partite, ùn andate micca culà ! » Millaie di persone, parigini è turisti adduniti, si sò posti invece da seguità l’evenimentu. Screni in manu, ellu finisce in diretta nant’à e rete suciale. Un vechju, stizzitu, dinuncia « l’orribile affascinamentu di i drami. »
« Santavugliu »
Hè difficiule infrugnassi mez’à a folla. I servizii d’ordine dumandenu – à u microfonu – di « rinculà », i ponti chì accintanu a catedrale sò stati chjosi à a circulazione. E riazzione, elle, ùn si facenu aspittà. Una ghjovana studiente, incredula, lampa : « parenu effetti speciale d’un filmu d’azzione, ùn hè micca pussibile. » Certi, più prammatichi, speranu chì « i tesori saranu salvati. » Dui figlioli spiecanu ancu à a mamma, chì pesta contr’à « a mediocula lancia d’acqua » ch’elli usanu i spinghjifochi, chì a struttura di u bastimentu hè troppu vechja è dilicata pè lampà grosse quantità d’acqua da u celu.
L’ebulizione face prestu piazza à u silenziu, strappatu da e sciaccamanate indirizzate à i suldati di u focu chì accorrenu longu à a sirata. Sò i fideli à accorre anch’elli. Versi ondeci ore, più di quattr’ore dop’à u principiu di l’incendiu, risunava l’Ave maria, cantatu da una folla in cumunione. « Anu da salvalla à Notre-Dame, ùn a lascenu micca more innò ! » prova à cunvincesi un’omu. Stumacante.
« O Bà, ùn hà più casa Quasimodo ! »
Ottu seculi. In ottu seculi, Notre-Dame di Parigi hè divintatu un simbulu. Incurunamentu di Napulione, matrimoniu di Maria Stuart, Liberazione è sopr’à tuttu… rumanzu di Victor Hugo. « O Bà, ùn hà più casa Quasimodo ! » lampa un zitellucciu à u so babbu, tuttu abbagliulatu ch’ellu hè.
Simbulu universale di u splendore di Parigi, u munimentu, classificatu patrimoniu mundiale da l’Unesco, tene dinò una piazza particulare ind’a vita d’ognunu. « Passu tutt’i ghjorni davanti, face parte di u mo mondu » ci cunfide un’abitante di u quartieru. À l’invece un’altra, più anziana, li risponde : « eiu, ùn ci socu mai entruta, è ùn puderaghju mai più andacci, ghjè un scumpientu. »
Un coppiu d’inglesi s’abbraccicheghja davant’à l’ultimi fumi chì collenu in celu. Lacrim’à l’ochji, sguardu chì fughje, ci amparanu ch’ell’hè u munimentu di u so primu viaghju in Parigi. Strutta da e fiare, una parte di a so vita cumuna…
« The church is gone »
Sò parechji i turisti à tene à capu i s’amichi luntani. « Ùn ci hè più ghjesgia, the church is gone ! » lampa un’inglese à u telefonu. Dui taliani discorrenu trà di elli di l’allocuzione ripurtata di u Presidente francese, una chinese chjama à qualchissia in videocunferenza da falli campà u mumentu cun ella. L’incendiu di Notre-Dame hè un’evenimentu internaziunale. Sò parechji i dirigenti di u mondu à reagisce in diretta. Stu marti, l’incendiu hè in prima pagina di a stampa internaziunale.
L’emuzione hè tamanta, à a manera di u messaghju di u teatru La Fenice di Venezia – culpitu parechje volte da e fiare è sempre ricustruitu : « Simu stati assaltati da u focu, ma da u focu simu surtiti più forti chè nanzu. Simu à u vostru fiancu, amichi, ùn appiate peura ! »
Un raggiu di sperenza à mez’à e fiare. À l’ora duve scrivimu ste linee, u focu hè statu spentu. A piossa, ella, hè prevista in a ghjurnata nant’à a capitale…
Pubblicatu u 15 d’aprile di u 2019