L’esiliu, qualessu sia u so mutivu, custituisci pà ogni esiliatu una perdita tamanta di ciò ch’eddu hè, è di ciò ch’eddu teni caru. L’esiliatu, prigiuneru d’una tarra ch’ùn hè micca a soia, perdi allora una parti maiò di a so parsona. Ma, Seneca a dicia, l’esiliu ùn hè nudda fin tantu ch’ùn campemu micca cum’è un esiliatu… Ci voli tandu à staccà l’esiliu di a cuscenza da quiddu di u corpu. Eppuru, certi tarri portani in eddi una cuscenza cullittiva maiò, è tralascià sti tarri quì, i nosci loca carnali, faci nascia tandu in l’esiliati una sradichera viscerali senza pari. L’esiliu s’assumidda dunqua à l’infernu eddu stessu : eccu allora u batteddu chì si ni và…
Eccu u batteddu chì si ni và
U me spiritu in pulvina
Brusgia tali un focu ardenti
Coddu in i batteddi di a marina
Strapiomba tamantu scumpienti.
Straccustrettu mi ni vocu
Pridiliriu a morti
Chjappu annantu à i me lochi
Di pettu à sta trista sorti.
Cantani tutti l’aceddi
A me spiranza si sfassa,
A campagna, pianu, si sveglia
È nimu ùn sà ciò chì si passa.
O car’isula di vita,
Incù i me amicacci
Partimu luntanu, hè capita
T’avemu sangui annantu à a faccia.
Svidemu vita, piaceri,
Liccia, scialu è amori,
Sottumessi à sti frusteri,
Ùn sventuleghja a testa mora…
Steti vi puru incù mamma,
Amichi di a libartà,
Addiu, o cara muntagna
Eccu u batteddu chì si ni và.