Eccu u batteddu chì si ni và – Chjara Maria Tomasi

L’esiliu, qualessu sia u so mutivu, custituisci pà ogni esiliatu una perdita tamanta di ciò ch’eddu hè, è di ciò ch’eddu teni caru. L’esiliatu, prigiuneru d’una tarra ch’ùn hè micca a soia, perdi allora una parti maiò di a so parsona. Ma, Seneca a dicia, l’esiliu ùn hè nudda fin tantu ch’ùn campemu micca cum’è un esiliatu… Ci voli tandu à staccà l’esiliu di a cuscenza da quiddu di u corpu.  Eppuru, certi tarri  portani in eddi una cuscenza cullittiva maiò, è tralascià sti tarri quì, i nosci loca carnali, faci nascia tandu in l’esiliati una sradichera  viscerali senza pari. L’esiliu s’assumidda dunqua à l’infernu eddu stessu : eccu allora u batteddu chì si ni và…

 

Eccu u batteddu chì si ni và

 

U me spiritu in pulvina

Brusgia tali un focu ardenti

Coddu in i batteddi di a marina

Strapiomba tamantu scumpienti.

 

Straccustrettu mi ni vocu

Pridiliriu a morti

Chjappu annantu à i me lochi

Di pettu à sta trista sorti.

 

Cantani tutti l’aceddi

A me spiranza si sfassa,

A campagna, pianu, si sveglia

È nimu ùn sà ciò chì si passa.

 

O car’isula di vita,

Incù i me amicacci

Partimu luntanu, hè capita

T’avemu sangui annantu à a faccia.

 

Svidemu vita, piaceri,

Liccia, scialu è amori,

Sottumessi à sti frusteri,

Ùn sventuleghja a testa mora…

 

Steti vi puru incù mamma,

Amichi di a libartà,

Addiu, o cara muntagna

Eccu u batteddu chì si ni và.