Finu à l’Altura
À Pasquale Marchetti
À chì ghjova di scriva in lingua corsa?
È tantu disprezzu, chì senza fracassu
Ci hà fattu perde l’usu è la forza
Di seguità d’i nostr’antichi lu passu.
Era dolce in a bocca d’arciminnà,
Parlat’antica ghjunta da l’alti spini,
Fubbi bellu è sempre pront’à strascinà
Questu ricordu accessu frà li pini.
S’ella avessi vistu u foc’ardente
Chì s’avvicinaia, a cara sucetà
Avaria luttatu pà u prisente,
Ch’ i nostri ziteddi ùn ponu più purtà.
Quandu falaia a luce, daretu à l’ochji
Di lacrimi impiuti, tremaiani
Di paura, di tristezza, li sulaghji,
Imbruttati da ciò ch’elli sentiani.
L’ussari d’a ripublic’anu circatu
À sprufundà è la rocca è lu fusu,
À fà sminticà lu corsu ch’hè cascatu,
È impone ci ad appinzà lu musu.
Sò dighjà morte tante cose care !
Ma ùn morenu nè lingua nè fede,
S’ella c’hè ghjente à chì li pare
Ch’avemu paroll’è versi per rinchjede.
Ribombanu canti, sacri è amari,
Francanu lu mare, è la terra sana.
Ùn bastanu li pienti è le prighari
Per salbà i culori di a ciattana.
Ch’in tutt’i so penseri pienghj’è s’attrista
U pettirossu era postu à l’altura,
In l’ortu fiuritu l’hanu tutti vista
Issa canzone chì travalcheghj’i mura.
Mi ricordu quella sera, hè vinuta
À pichjammi a cuscenza, in ‘ssu sognu,
Parlai’u diavule, è l’alba muta
Di lampà corsi è lingua in u fognu.
Ti sì battutu, spirdu di primatrinca,
À la razza chì more è chi fù bella
Hai dattu a to vita, cume la vinca,
Eterna primavera ‘ mai urfanella.