U Conte di Monte Cristo – U ripastu d’appicciata

U lindumane era un bellu ghjornu. U sole s’arrizzò puru è brillanti, è i primi raghji di un rossu purpureu punteghjanu cù i so rubini i spumanti puntelli di l’onde. U pranzu era statu preparatu à u primu pianu di sta stessa Riserva, cù l’arburatura chì avemu digià scontratu. Era una grande stanza illuminata da cinque o sei finestre, sopra à ognuna di e quali (spiega u fenomenu chì pò!) Era scrittu u nome di una di e grandi cità di Francia.

Una balaustra di legnu, cum’è u restu di u casamentu, regnava longu à ste finestre. Ancu s’è u ripastu ùn hè statu indicatu finu à meziornu, à partesi da ondeci ore di mane, sta balaustra era carca di passeghjuli impazienti. Eranu i marinari privilegiati di u Pharaon è uni pochi di suldati, amichi di Dantès. Tutti avianu, per fà onore à i fidanzati, fatti vede a luce di u ghjornu in i so più belli vestiti. A vuciata circulava trà i futuri ospiti chì l’armatori di u Pharaon anu da onurà a festa di u matrimoniu di u so sicondu cù a so presenza; ma era cusì un grande onore da parte soia chì nimu ùn osava ancu crede. Tuttavia, Danglars, ghjuntu cù Caderousse, hà cunfirmatu a so volta sta nutizia. Avia vistu S. Morrel ellu stessu a mane, è S. Morrel l’avia dettu ch’ellu veneria à manghjà à a Riserva.

In verità, un mumentu dopu à elli, S. Morrel à u so turnu intrì in a stanza è hè statu accoltu da i marinari di u Pharaon cun un’acclamazione unanime d’applausi. A presenza di u pruprietariu era per elli a cunferma di a vuciata chì circulava dighjà chì Dantès seria numinatu capitanu; è cum’è Dantès era assai amatu à bordu, ste brave persone ringraziavanu u pruprietariu chì una volta per casu a so scelta era in armunia cù i so desideri. S. Morrel era entratu a pena quandu à Danglars è Caderousse sò stati inviati à l’unanimità à u fidanzatu: a so missione era d’avvertì lu di l’arrivu di l’impurtante persunagiu chì a vista avia pruduttu una sensazione cusì viva, è di dilli di precipitassi.

Danglars è Caderousse partonu lestu lestu, ma ùn avianu fattu centu passi, quandu à u magazinu pulveru anu vistu vene a piccula truppa. Sta piccula truppa era cumposta da quattru ghjuvanotte chì eranu amiche di Mercédès è Catalani cum’è ella, è chì accumpagnavanu a sposa à quale Edmond li dava u bracciu. Babbu Dantès marchjò vicinu à sposa da vene, è daretu à elli ghjunse Fernand cù u so surrisu gattivu. Nè Mercédès nè Edmond ùn anu vistu u bruttu surrisu di Fernand. I poveri zitelli eranu cusì felici chì ùn si vidianu chè elli è quellu bellu celu puru chì i benediava. Danglars è Caderousse anu realizatu a so missione cum’è ambasciatori; dopu avè scambiatu una stretta di manu assai vigorosa è assai amichevule cù Edmond, sò andati, Danglars à piglià a so piazza vicinu à Fernand, Caderousse per allinassi à fiancu à Babbu Dantès, u centru di l’attenzione generale.

Stu vechju omu era vestutu cù u so bellu mantellu di tafta appiccicatu, adurnatu di grossi buttoni in acciaiu tagliatu sfaccettatu. E so gambe magre, ma nerbose, fiurianu in belle calze di cotone maculate, chì puzzavanu à una lega a cuntrabanda inglese. Da u so cappellu à trè corne pindia un flussu di nastri bianchi è turchini. Infine, era appughjatu à un bastone di legnu stortu è ​​curvatu in cima cum’è un anticu pedum. Paria unu di quelli Muscadini chì sfilavanu in u 1796 in i giardini appena riaperti di u Lussemburgu è di e Tuileries. Vicinu à ellu, cum’è l’avemu dettu, s’era messu à Caderousse, chì a speranza di un bonu ripastu avia finitu di cuncilià cù Dantès, Caderousse à quale ci era firmatu in a memoria un vagu ricordu di ciò ch’hè statu a ghjurnata scorsa, cum’è quandu si svegliava a mane truvemu in a nostra mente l’ombra di u sognu ch’emu fattu durmendu.

Danglars, avvicinendu si à Fernand, avia lanciatu un sguardu prufondu annantu à l’amante dispiacitu. Fernand, marchjendu daretu à i futuri sposi, scurdatu cumpletamente da Mercédès, chì in questu egoistu ghjuvanu è affascinante di l’amore ùn avia ochji chè per u so Edmond. Fernand era pallidu, po rossu in soffii improvvisi chì sparìvanu per cede ogni volta à una pallore crescente. Di tantu in tantu fighjulava in direzzione di Marseglia, è po un tremulu nervosu è involuntariu li facia tremà i membri. Fernand paria aspettà o almenu prevede qualchì grande avvenimentu. Dantès era simplicemente vistutu. Appartenendu à a marina mercante, purtava un vestitu chì stava à mezu à l’uniforme militare è u costume civile; è sottu à stu mantellu, u so bellu aspettu, chì era ancu accresciutu da a gioia è a bellezza di a so fidanzata, era perfettu.

Mercedes era bella cum’è una di quelle Greche di Cipru o Ceos, cù l’ochji ebanu è e labbre di curallu. Caminava da stu passu libru è francu in u quale camminanu l’Arlesiane è l’Andalusi. Una zitella di cità averia pruvatu à piattà a so gioia sottu à un velu, o almenu sottu à u vellutu di e so palpebre, ma Mercédès hà surrisu è hà guardatu à tutti quelli chì a circundavanu, è u so surrisu è u so sguardu dicianu francamente cum’è puderia avè dettu e so parolle: S’è site i mo amichi, raligratevi cun mè, perchè, in verità, sò assai cuntentu! Appena chì i fidanzati è quelli chì li accumpagnavanu eranu in vista di a Riserva, u Sgiò Morrel fallò è avanzò à u so turnu per scuntralli, seguitatu da i marinari è i suldati cù i quali era restatu, è à quale avia rinuvatu a prumessa digià fattu à Dantès ch’ellu succederà à u Capitanu Leclère. Videndu lu vene, Edmond lasciò u bracciu di a so fidanzata è u messe sottu à S. Morrel. L’armatore è a ghjuvanotta anu datu l’esempiu cullendu prima a scala di legnu chì purtava à a stanza induve a cena era servita, è chì gridava per cinque minuti sott’à i passi pisanti di l’invitati.

“Babbu”, disse Mercédès, piantendu à mezu à u tavulinu, “voi à a mo diritta, per piacè; in quantu à a mo manca, metteraghju quì quellu chì m’hà servutu cum’è fratellu “, disse cù una dulcezza chì penetrava in u fondu di u core di Fernand cum’è una pugnale. E so labbre diventonu pallide, è sottu à l’ombra fosca di u so visu maschile si pudia vede una volta di più u sangue chì si ritirava pocu à pocu per scorre versu u core. Per questu tempu, Dantès avia eseguitu a stessa manuvra; à a so diritta avia piazzatu S. Morrel, à a manca Danglars; po cù a mane avia fattu un segnu à ognunu per pusiziunà si cum’ellu vulia. Digià chì giravanu intornu à u tavulinu eranu e salsicce d’Arles cù a so carne bruna è un aroma accentuatu, l’aragosta cù u so corazzolu abbagliante, e preghere cù e so cunchiglie rosate, i ricci di mare, chì parenu castagne circundate da e so bucce piccanti, e l’arzillone, chì pretendenu rimpiazzà cù superiorità, per i gustaghji di u Meziornu, l’ostriche di u Nordu; infine tutti quelli antipasti delicati chì l’onda rotula nantu à a so riva di sabbia, è chì i pescatori grati si riferiscenu sottu u nome genericu di frutti di mare.

«Un bellu silenziu! disse u vechju omu, biendu un bichjeru di vinu giallu cum’è topazi, chì u babbu Paphile stessu avia appena purtatu davanti à Mercédès. Sembra chì ci sia una trentina di persone chì dumandanu solu una risata.

– Aiò! un maritu ùn hè micca sempre felice, dice Caderousse.

“U fattu hè”, hà dettu Dantès, “chì sò troppu cuntentu in stu mumentu per esse felice. S’è hè cusì chì vulete dì, vicinu, ai a raghjò! A gioia hà qualchì volta un effettu stranu, opprime cum’è u dulore. Danglars hà osservatu à Fernand, chì a so natura impressiunale assorbe è rende ogni emozione.

“Andate”, hà dettu, “avete paura di qualcosa? mi pare, à u cuntrariu, chì tuttu và secondu i vostri desideri!

– Hè precisamente ciò chì mi dà a paura, disse Dantès, mi pare chì un omu ùn sia micca fattu per esse cusì faciule felice! A felicità hè cum’è quelli palazzi di l’isule incantate chì e porte custodianu i draghi. Bisogna à luttà per cunquistallu, è eiu, in verità, ùn sò micca cum’è possu merità a felicità d’esse u maritu di Mercédès.

“U maritu, u maritu”, disse Caderousse ridendu, “ùn hè ancu u casu, u mo capitanu; Pruvate à esse u maritu un pocu, è viderete cumu serete ricevutu! Mercedes arrossì.

Fernand si turmintava in a so sedia, tremava à u minimu rimore, è di tantu in tantu asciuvò grandi pezzi di sudore chì li perlavanu in fronte cum’è e prime gocce di una timpesta di pioghja.

“A mo fede”, hà dettu Dantès, vicinu Caderousse, “ùn vale a pena di nigà mi per cusì pocu. Mercedes ùn hè ancu a mo moglia, hè vera … (hà tiratu u so rilloggiu). Ma in una ora è mezu serà! “

Tuttu u mondu urlò un gridu di surpresa, fora di Babbu Dantès, chì e so risate ampie mostranu i so denti sempre belli. Mercedes sorride è ùn arrossisce più. Fernand afferra cunvulsivamente u manicu di u so cultellu.

“In una ora! disse Danglars, diventendu ellu stessu pallidu; è cumu hè què?

– Iè, i mo amichi, rispose Dantès, grazia à u meritu di S. Morrel, l’omu dopu à u mo babbu à quale duvere u più in u mondu, tutte e difficultà sò state sradicate. À duie ore è mezu u merre di Marseglia ci aspetta à a casa cumuna. Avà, cum’è unu ora è un quartu hà toccu, ùn pensu micca esse assai sbagliatu di dì chì in una ora è mezu Mercedes si chjamerà Signora Dantès. Fernand hà chjosu l’ochji: una nuvola di focu li brusgiò e palpebre; si appughjò à u tavulinu per ùn svene, è, malgradu i so sforzi, ùn pudia frene un lamentu bassu chì era persu in u rimore di e risate è felicitazioni da l’assemblea.

“Questa hè una bona azzione, eh”, hà dettu u babbu Dantès. Questu hè perde u vostru tempu, per piacè? parè? Ghjuntu eri per a mane, maritatu oghje à trè ore! Parlami di i marinari per fà e cose senza fatica.

– Ma l’altre furmalità, anu oppostu timidamente Danglars: u cuntrattu, i scritti? …

– U cuntrattu, hà dettu Dantès ridendu, u cuntrattu hè prontu: Mercédès ùn hà nunda, è mancu eiu. Avemu maritatu sottu u regime comunitariu, è voilà! Ùn hè stata longa scrive è ùn serà micca costu di pagà. “

Stu scherzu hà eccitatu una nova splusione di gioia è di bravu. “Allora ciò chì avemu pigliatu per una cena d’impegnu”, dice Danglars, “hè solu una festa di nozze.”

“Innò”, disse Dantès; ùn perderete nunda, siate tranquilli. Dumane matina partu per Parigi. Quattru ghjorni per andà, quattru ghjorni per vultà, un ghjornu per fà a cumissione cù quale sò rispunsevule in cuscenza, è u 1u di marzu sò di ritornu; u 2 di marzu, dunque, a vera festa di e nozze. “

Questa prospettiva di una nova festa hà duppiatu l’ilarità finu à u puntu chì u babbu Dantès, chì à u principiu di a cena si lagnava di u silenziu, era avà, in mezu à a cunversazione generale, in vanu sforzi per mette u so votu di prosperità in favore di i futuri sposi.

Dantès hà capitu u penseru di u babbu è u rispose cun un surrisu affettuosu. Mercedes cuminciò à fighjà u rilloggiu à cucu in a stanza è dete à Edmond un picculu segnu. C’era quell’ilarità rumurosa è a libertà individuale intornu à a tavula chì vene cù a fine di i pasti in e persone inferiori. Quelli chì ùn eranu cuntenti di i so sedi eranu cullati da u tavulinu è circatu altri vicini. Tuttu u mondu si messe à parlà subbitu, è nimu si primurava di risponde à ciò chì l’altra persona li dicia, solu i so pinsamenti.

A pallore di Fernand era quasi passata sopra à e guance di Danglars; in quantu à Fernand stessu, ùn campava più è paria dannatu in u lagu di focu. Unu di i primi, s’era arrizzatu è facia un passu in sù è in a stanza, pruvendu à isolà l’arechja da u sonu di e canzone è u scontru di i bichjeri. Caderousse s’hè avvicinatu à ellu cum’è Danglars, chì paria fughjì, l’avia aghjuntu in un angulu di a stanza.

“In verità”, hà dettu Caderousse, da quale i boni modi di Dantès è sopratuttu u bonu vinu di Babbu Pamphile avianu cacciatu tutti i resti di l’odi chì a so inaspettata felicità di Dantès avia lampatu i germi in a so anima, “in verità, Dantès hè un bellu zitellu; è quandu u vecu pusatu accantu à a so fidanzata, pensu chì averia statu una vergogna di ghjucà a gattiva broma chì avete tramatu eri.”

– Di più, hà dettu Danglars, avete vistu chì a cosa ùn accadia micca; u poveru S. Fernand era cusì arrabbiatu chì mi avia fattu prima male; ma finu à ch’ellu hà decisu, finu à u puntu di fà si u primu zitellu di nozze di u so rivale, ùn ci hè nunda di più à dì. “

Caderousse fighjò à Fernand, era livante. “U sacrifiziu hè ancu più grande”, continuò Danglars, “perchè in verità a zitella hè bella. Pesta! u scruccone felice chì u mo futuru capitanu; Mi piacerebbe chjamà Dantès solu dodeci ore.

– Partiremu? dumandò a voce dolce di Mercédès; E duie ore anu toccu, è ci aspettemu à duie ore è quartu.

– Iè, iè, andemu! disse Dantès, alzendusi rapidamente.

– Andemu! Ripetiti tutti l’invitati in coru. À u listessu mumentu, Danglars, chì ùn hà mai persu di vista à Fernand pusatu nantu à u davanzale di a finestra, u vide aprì l’ochji sfacciati, s’arrizzò cum’è per un muvimentu cunvulsivu, è cascà torna pusatu annantu à u sustegnu di sta finestra; guasgi à u listessu mumentu si sentì un colpu nantu à e scale; u rimore di una pisata pisante, un rumore cunfusu di voci mischjatu cù u cliccà di e bracce, annegò l’esclamazioni di l’invitati, forti quant’elli eranu, è attirò l’attenzione generale, chì si manifestò subitu in un silenziu inquietu. U rimore s’avvicinò: trè pichji si sentenu nantu à u pannellu di a porta; ognunu fighjulava u so vicinu stupitu.

“In nome di a legge! Gridò una voce vibrante, à chì nisuna voce risponde. Immediatamente a porta si aprì, è un surintendente, impannillatu in a so sciarpa, intrì in a stanza, seguitatu da quattru suldati armati, guidati da un caporale. A primura hà lasciatu piazza à u terrore.

” Chì ci hè ? dumandò l’armatore, avanzendu per scuntrà u cumissariu chì cunniscia; di sicuru, signore, ci hè un sbagliu.

– S’ellu ci hè un sbagliu, Signore Morrel, rispose u cumissariu, crede chì l’errore serà subitu riparatu; intantu, sò u detentore di un mandatu d’arrestu; è ancu se hè cun dispiacimentu ch’è realizu a mo missione, hè di primura ch’o a compia: quale di voi, signori, Edmond Dantès? “

Tutti l’ochji si giravanu versu u giuvanottu chì, assai cummossu, ma mantenendu a so dignità, avanzò è disse: “Sò eiu, signore, chì vulete cun mè?

– Edmond Dantès, hà continuatu u cumissariu, à nome di a lege, vi arrestu!

– M’arrestate! Edmond hà dettu cù una lieve pallore, ma perchè m’arrestate?

– Ùn la sò, o sgiò, ma u vostru primu interrugatoriu vi dicerà. S. Morrel hà capitu chì ùn ci era nunda da fà contr’à l’inflexibilità di a situazione: un cumissariu cinguitu cù a so sciarpa ùn hè più un omu, hè a statua di a lege, fretu, sordu, mutu. U vechju, à u cuntrariu, si precipitò versu l’uffiziale; ci sò cose chì u core di una mamma o di un babbu ùn capiscerà mai. Hà pregatu è supplicatu: lacrime è preghere ùn pudianu fà nunda; in ogni modu, u so addisperu era cusì grande chì u cumissariu fù toccu.

“Signore”, hà dettu, “ùn v’inchietate; forse chì u to figliolu hà trascuratu qualchì furmalità di usanze o di salute, è cù ogni prubabilità, quandu averemu ricevutu l’infurmazioni chì vulemu avè da ellu, serà liberatu.

– O chì! Chì vole dì què ? Caderousse hà dumandatu à Danglars, chì ghjucava à a surpresa.

– A so? disse Danglars; Sò cum’è tè: Vecu ciò chì si passa, ùn capiscu micca, è sò lasciata cunfusa. Caderousse fighjò intornu à Fernand: era sparitu. Tutta a scena di u ghjornu nanzu tandu li venia in mente cù una lucidità spaventosa. Era cum’è se a catastrofa avia ghjustu tiratu u velu chì l’ubriachezza di u ghjornu nanzu avia lampatu trà ellu è a so memoria.

“Oh! Oh! hà dettu cun voce, hè questu a continuazione di u scherzu di quale parlavate eri, Danglars? In questu casu, guai à quellu chì averia fattu, perchè hè assai tristu.

– Affattu ! gridò Danglars, sapete, à u cuntrariu, chì aghju strappatu a carta.

“Ùn l’avete micca strappatu”, disse Caderousse; l’avete lampatu in un angulu, basta.

– Zittu, ùn hai micca vistu nunda, eri briacu.

– Induve hè Fernand? dumandò Caderousse.

– A so! rispose Danglars, prubabilmente a so attività: ma invece di preoccupassi per quessa, andemu à aiutà sti poveri afflitti. “In fatti, durante sta cunversazione, Dantès, cù un surrisu, stringhje a manu à tutti i so amichi, è si custituisce prigiuneru, dicendu:” Stà zittu, l’errore serà spiegatu, è prubabilmente ùn anderaghju mancu. .

– Oh! benintesa, li rispunderia “, hà dettu Danglars chì, à u mumentu, s’avvicinava, cum’è l’avemu dettu, di u gruppu principale.

Dantes falò e scale, precedutu da u surintendente di a pulizza è circundatu da i suldati. Una vittura, chì a porta era spalancata, aspittava à a porta, entrò, dui suldati è u cumissariu entrinu dopu ad ellu; a porta si hè chjosa, è u carru ripiglia a strada di Marseglia.

– Addiu, Dantès! addiu, Edmond! Gridò Mercédès, precipitendu si versu a ringhiera. U prigiuneru hà intesu st’ultimu gridu, emessu cum’è un singhjozzu da u core strappatu di a so fidanzata; infilò u capu per a porta, briunò: “Addiu, Mercédès!” È hè sparitu in unu di i scorni di u Fortu San Niculà.

“Aspettate quì”, hà dettu u pruprietariu, “piglieraghju a prima vittura ch’è scontru, curreraghju in Marseglia, è vi portu qualchì nutizia.

– Aiò! gridonu tutte e voce, andate! è torna prestu! Ci hè statu, dopu à sta doppia partenza, un mumentu di terribile stupore trà tutti quelli chì eranu restati. U vechju omu è Mercédès sò stati isolati per qualchì tempu, ognunu in u so dulore; ma infine i so ochji si scontranu; si sò ricunnisciuti cum’è duie vittime colpite in listessu tempu, è si sò lampati in i bracci di l’altri.

Intantu, Fernand hè andatu in casa, si hè versatu un bichjeru d’acqua, l’hà betu, è hè andatu à pusà nantu à un sedia. Per casu, hè nantu à una sedia vicina chì Mercédès hè cascatu, surtendu da e bracce di u vechju omu. Fernand, cù un muvimentu istintivu, ritirò a so sedia. “Era ellu”, hà dettu Danglars Caderousse, chì ùn avia micca persu di vista u catalanu.

– Ùn la pensu micca, rispose Danglars, era troppu scemu; in ogni casu, lasciate u colpu cascà nantu à quellu chì l’hà fattu. “Ùn mi parlate micca di quellu chì l’hà cunsigliatu”, hà dettu Caderousse.

– Ah! Ebbè, hà dettu Danglars, sì eramu rispunsevuli di tuttu ciò chì dicemu in aria!

– Iè, quandu ciò chì si dice in aria fala per a punta. Intantu, i gruppi cummentavanu l’arrestu in ogni modu.

“È voi, Danglars”, disse una voce, “chì pensate di questu avvenimentu? “Eiu”, hà dettu Danglars, “Credu chì hà ripigliatu uni pochi di fasciuli di beni pruibiti.

– Ma sì era quessa, duvete sapè, Danglars, voi chì erate cuntabile.

– Iè, hè vera; ma u cuntabile cunnosce solu i pacchetti chì li sò dichjarati: Sò chì simu carchi di cotone, basta; chì avemu pigliatu a carica in Alessandria, in S. Pastret, è in Smyrna, in S. Pascal; ùn mi dumandà più.

– Oh! M’arricordu avà, murmurò u poveru babbu, appiccicatu à i relitti, chì m’hà dettu eri ch’ellu avia per mè un casu di caffè è un casu di tabaccu.

– Vidite, disse Danglars, eccu: in nostra assenza, a duana averà fattu una visita A riva di Pharaon, è averà scupertu u rosulinu. ” Mercedes ùn hà micca cridutu in tuttu què; perchè, cumpressu finu à tandu, u so dulore sbuccò di colpu in lacrime. «Venite, venite, speremu! disse u babbu Dantès, ùn sapendu propiu ciò ch’ellu dicia.

– Speranza! ripitì Danglars. “Speranza”, Fernand pruvò à sussurrà. Ma a parolla u strangulò; e so labbre si strinsenu, nisun sonu ùn surtia da a so bocca.

“Signori”, briunò unu di l’invitati chì fermanu in u centru di riflessione nantu à a balaustra; signori, una vittura! Ah! hè S. Morrel! curagiu curagiu! senza dubbitu ci porta una bona nutizia. ” Mercedes è u vechju babbu corse à scuntrà l’armatore, chì anu scontru à a porta. S. Morrel era assai pallidu. “Ebbè? gridonu cù una voce.

– Ebbè, i mo amichi! rispose l’armatore, scuzzulendu a testa, hè più seriu di ciò chì no pensavamu.

– Oh! signore, gridò Mercédès, hè nucente! “Credu di sì”, risponde S. Morrel, “ma hè accusatu …

– Di cosa allora? dumandò u vechju Dantes.

– Esse un agente Bonapartista. Quelli di i mo lettori chì anu campatu durante stu tempu di sta storia si ricorderanu di quale era una terribile accusazione allora, ciò chì S. Morrel avia fattu solu. Mercedes gridò; u vechju omu si lampò in una sedia.

– Ah! murmurò Caderousse, m’avete ingannatu, Danglars, è a burla hè stata fatta; ma ùn vogliu micca lascià stu vechju omu è sta giuvanotta more di dulore, è li diceraghju tuttu.

– Zittu, omu infelice! briunò Danglars, pigliendu a manu di Caderousse, o eo ùn risponde micca per sè stessu; quale ti dice chì Dantès ùn hè micca veramente culpevule? U bastimentu hà toccu l’isula d’Elba, hè falatu quì, hè statu una ghjurnata sana in Portu-Ferraju; se una lettera chì u cumprumette si truvava annantu à ellu, quelli chì u sustenianu serianu cunsiderati cum’è i so cumplici. ” Caderousse, cù u stintu rapidu di l’egoisimu, hà capitu a sulidità di stu ragiunamentu; fighjulava à Danglars cù l’ochji sturduliti di paura è di dulore, è per un passu ch’ellu avia fattu in avanti fece dui passi in daretu. “Aspittemu, allora”, bisbigliò. “Iè, aspittemu”, disse Danglars; s’ellu hè nucente, serà liberatu; s’ellu hè culpevule, ùn hà micca scopu di cumprumette si per un cuspiratore.

– Allora andemu, ùn possu stà più quì. “Iè, venite”, disse Danglars, cuntentu di truvà un cumpagnu di ritirata, “venite à lascialli ritirà da quà cum’elli ponu. ” Si ne sò andati: Fernand, una volta di più sustenendu a giuvanotta, hà pigliatu à Mercédès per a manu è l’hà purtata à i Catalani. L’amichi di Dantès, da parte soia, anu purtatu stu vechju guasgi svenente in i carrughji di Meilhan. Prestu sta vuciata, chì Dantès era statu appena arrestatu cum’è agente Bonapartista, si hè sparta in tutta a cità.

“Averiate cridutu què, caru Danglars?” disse S. Morrel, riunendu u so cuntabile è Caderousse, perchè ellu stessu rientrava in cità in fretta per avè qualchì nutizia diretta d’Edmond per mezu di u sustitutu di u procuratore di u rè, S. de Villefort, ch’ellu cunniscia un pocu.; l’averiate cridutu quessa?

– Signora, sgiò! rispose Danglars, vi aghju dettu chì Dantes, senza alcuna ragione, avia liberatu nantu à l’Elba, è sta liberazione, a sapete, mi paria suspettu.

– Ma avete spartutu i vostri suspetti cù qualchissia altru chè mè?

“Avia avutu da evità lu, signore”, aghjunse Danglars à voce bassa; sapete bè chì per via di u vostru ziu, u sgiò Policar Morrel, chì hà servutu sottu à l’altru è chì ùn piatta micca i so penseri, site suspettatu di dispiacè à Napulione; Avaria avutu paura di fà male à Edmund è dopu à tè; ci sò cose chì hè u duvere di un subordinatu di dilla à u so pruprietariu è di piattassi severamente da l’altri.

– Ebbè, Danglars, bè, hà dettu u pruprietariu, site un bravu zitellu; dunque avia pensatu à voi in anticipu, in casu chì u poveru Dantes fussi diventatu capitanu di Pharaon.

– Cumu hè què, o sgiò?

– Iè, avia dumandatu à Dantes in anticipu ciò ch’ellu pensava di tè, è s’ellu avia qualchì riluttanza à tene vi à u vostru postu; perchè, ùn sò micca perchè, aghju pensatu d’avè nutatu chì era fretu trà voi.

– È chì ti hà rispostu?

– Chì hà cridutu d’avè in una circustanza ch’ellu ùn m’hà micca dettu, uni pochi tortu contr’à voi, ma chì tutti quelli chì fidavanu l’armatore avianu i soi.

– L’ipocritu! murmurò Danglars.

– Poveru Dantes! hà dettu Caderousse, hè un fattu ch’ellu era un bellu zitellu.

“Iè, ma in u frattempu,” disse S. Morrel, “eccu u Pharaon senza capitanu.

– Oh! disse Danglars, duvemu sperà, postu chì ùn pudemu micca parte per altri trè mesi, chì per allora Dantes serà liberatu.

– Senza dubbitu, ma finu à tandu?

“Ebbè, finu à quì sò quì, monsieur Morrel”, disse Danglars; sapete chì cunnoscu a gestione di una nave è ancu u primu capitanu à longu andà chì vene, vi darà ancu un vantaghju, di usammi, perchè quandu Edmond esce da a prigiò, ùn averete nimu per ringraziallu: hà da ripiglià a so piazza è aghju da piglià a moia, hè tuttu.

– Grazie, Danglars, hà dettu u pruprietariu. hè veramente ciò chì cuncilia tuttu. Pigliate u cumandamentu, vi autoraghju à fà, è fighjate u sbarcu: qualunque catastrofe accada à l’individui, l’affari ùn devenu mai soffre.

– Esse faciule, o sgiò; ma seremu almenu capaci di vede stu bonu Edmond?

– A vi diceraghju più tardi, Danglars; Pruvaraghju à parlà à S. de Villefort è intercede vicinu à ellu per nome di u prigiuneru. A sò chì hè un realistu rabiosu, ma chì diavulu! Realistu è avvucatu di u rè quant’è ellu, hè ancu un omu, è ùn pensu micca ch’ellu sia gattivu. “Innò”, hà dettu Danglars, “ma aghju intesu ch’ellu hè ambiziosu, è pare assai simile.

“Infine”, disse S. Morrel suspirendu, “videremu; andate à bordu, ti junceraghju quì. È hà lasciatu i dui amichi per piglià a strada di u palazzu di ghjustizia. “Vidite”, disse Danglars à Caderousse, “u turnu di l’affare. Vulete sempre per andà à sustene Dantes avà?

– Innò, senza dubbitu; ma hè quantunque una cosa terribile chì una burla abbia tali cunsequenze.

– Signora! quale l’hà fatta? ùn hè nè tù nè eiu, nò? hè Fernand. Sapete bè chì aghju lampatu a carta in un angulu: aghju ancu pensatu di strappalla.

– Innò, nò, hà dettu Caderousse. Oh! in quantu à quessa, ne sò sicuru; A vecu à l’angulu di l’arburetu, tuttu sgualcitu, tuttu arrotulatu, è vogliu ancu ch’ella fussi sempre induve a vecu!

– Chì voli ? Fernand l’avarà ripresu, Fernand l’avarà cupiatu o l’avia copiata, Fernand pò mancu avè pigliatu stu guaiu; è, veni à pensalla … Diu meu! pò avè mandatu a mo propria lettera! Per furtuna avia disfrazatu a mo scrittura.

“Ma a sapiate chì Dantes facia a cuspirazione?”

– Ùn sapia nunda in u mondu. Cum’è l’aghju dettu, aghju pensatu di fà una burla, nisuna altra cosa. Pare chì, cum’è Arlicchinu, aghju dettu a verità ridendu.

“Ùn m’interessa micca”, hà continuatu Caderousse, “daraghju assai per impedisce chì tutta l’affare accadissi, o almenu per ùn participassi micca à tuttu. Viderete chì ci porterà cattiva furtuna, Danglars!

– S’ellu hà da purtà à qualcunu a mala furtuna, hè u veru culpevule, è u veru culpevule hè Fernand è micca noi. Chì disgrazia vulete chì ci accada? Simu basta à stà fermi, senza dì ne una parolla, è a timpesta passerà senza chì un tonu falessi.

– Amen! disse Caderousse, salutendu à Danglars è andendu versu i carrughji di Meilhan, scuzzulendu a testa è parlendu cun ellu stessu, cum’è di solitu a ghjente assai preoccupata face.

– Ebbè! disse Danglars, e cose piglianu u turnu ch’e avia previstu: eccu chì sò capimachja in funzione, è sì quellu idiota Caderousse pò stà zittu, capitanu bè. Dunque ci hè solu u casu induve a ghjustizia libererebbe Dantes? Oh! ma, aghjunse cù un surrisu, a ghjustizia hè ghjustizia, è mi ne rinviu. ” È cù questu, si lampò in una barca, urdinendu à u barcaiulu di purtallu à bordu di u Pharaon, induve u patrone, si ricorderà, avia arrangiatu per scuntrallu.

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.