– Hè in bonu statu, signore Morrel, ne risponderaghju per questu. Eccu un viaghju chì vi cunsigliu di ùn scontà per 25.000 franchi di prufittu. Tandu, cum’avemu ghjustu passatu a torra tonda: “Mettite e vele d’altura, u fioccu è u brigantinu per carchi!” gridò u ghjovanu marinu; fate mociu! L’ordine hè statu fattu cun guasi pruntezza cum’è nantu à una nave di guerra. “Purtate è caricate in ogni locu!” À l’ultimu cumandamentu, tutte e vele si calonu, è a nave avanzò guasgi callosamente, muvendusi solu à l’impetu. “È avà, sè vo vulete cullà, signore Morrel”, disse Dantès, videndu l’impatenza di l’armatore, “eccu u vostru cuntabile, M. Danglars, chì esce da a so cabina, è chì vi darà tutte l’infurmazioni chì pudete desiderà. In quantu à mè, devu guardà l’ammogliu è mette a nave in dolu. “
L’armatore ùn s’hè fattu pregà. Hà pigliatu un cavu chì Dantes li hà lampatu, è, cù un destrezza chì averia fattu l’onore à un omu di u mare, scalò i scalini inchjudati à u latu gunfiatu di a nave, mentre questu, turnendu à u so postu di cumpagnu, cedeva a cunversazione à quellu ch’ellu avia annunziatu sottu à u nome di Danglars, è chì, surtendu da a so cabina, avanzava in realtà per scuntrà u pruprietariu. U novu ghjuntu era un omu di vinticinque à vintisei, cù una faccia piuttostu scura, obsequiosu versu i so superiori, insolente versu i so subordinati: ancu, in più di u so tìtulu di cuntabile, chì hè sempre un mutivu di repulsione per i marinari, era generalmente mal vistu da l’equipaghju cum’è Edmond Dantès chì à u contrariu era apprezziatu.
– Ebbè, signore Morrel”, disse Danglars, “Cunniscite a disgrazia, nò?”
– Iè, iè, poveru capitanu Leclère! era un omu curaghjosu è onestu!
– È sopratuttu un marinaru eccellente, invechjatu trà celu è acqua, cum’ellu ci vole à un omu incaricatu di l’interessi di una casa cusì impurtante cum’è Morrel et fils, rispose Danglars.
-Ma, disse l’armatore, seguitendu à Dantès, chì circava u so ammogliu, ma mi pare chì ùn duvete micca esse un vechju marinu cum’è dite, Danglars, per cunnosce a vostra prufessione, è eccu u nostru amicu Edmond chì face u soiu, mi pare, cum’è un omu chì ùn hà bisognu di dumandà cunsiglii à nimu.
-Iè, disse Danglars, lanciendu un sguardu à fiancu à Dantès in u quale brillava un lampu d’odiu, iè, hè ghjovanu, è ùn hà dubbitu. Appena u capitanu hè mortu, hà pigliatu u cumandu senza cunsultà à nimu, è ci hà custatu un ghjornu è mezu in l’Isula d’Elba invece di vultà direttamente in Marsiglia.
– In quantu à piglià u cumandamentu di a nave, hà dettu u pruprietariu, era u so duvere cum’è sicondu; quant’è perde una ghjurnata è mezu in l’isula d’Elba, s’era sbagliatu; salvu chì a nave hà avutu qualchì dannu da riparà.
– A nave andava bè, è cum’è vuleriu chì voi andavi bè dinù, signore Morrel ; è quellu ghjornu è mezu hè statu persu da un capricciolu, per u piacè di sbarcà in terra è basta.
– Dantès, disse l’armatore, vultendusi versu à u giuvanottu, venite quì.
– Perdonu, signore, disse Dantès, saraghju cun voi in un mumentu. Dopu indirizzendu à l’equipaghju, “Ancurate !” Ellu disse. Subitu l’ancura hè cascata, è a catena filò cun rumore. Dantès firmò à u so postu, malgradu a presenza di u pilota, finu à chì st’ultima manuvra sia stata compia; è cusì disse: “Abbassa à a fiamma à mezu maghju, calate a bandera à mez’asta, cruciate e pennone!”
– Vidite, disse Danglars, si piglia dighjà per u capitanu, vi ghjurgu.
-L’hè veramente”, hà dettu u pruprietariu.
– Iè, eccettu a vostra firma è quella di u vostru cumpagnu, Signore Morrel.
– Eh! perchè ùn u lasceremu micca à quellu postu quì? disse u patrone. Hè ghjovanu, a so bè, ma mi pare d’esse propiu a cosa, è assai sperimentatu in a so situazione. Un nulu d’odiu passò sopra a fronte di Danglars.
-Perdonate mi, signore Morrel”, disse Dantès avvicinendusi ; avà chì a nave hè ancurata, eccu ci sò: m’avete chjamatu, mi pare? Danglars fece un passu in daretu.
-Vi vulia dumandà perchè site firmatu in l’Isula d’Elba?
– Ùn la sò, o sgiò; era di rializà un ultimu ordine di u Capitanu Leclère, chì, quand’ellu hè mortu, m’avia datu un pacchettu per u Grande Maresciallu Bertrand.
– L’avete vistu, Edmond?
– À quale ?
– U Grande Maresciallu?
– Iè.
Morrel fighjò intornu à ellu, è tirò à parte Dantes.
-È cumu hè l’Imperatore? Dumandò cun fervore.
– Bonu, per quantu possu sapè da i mo ochji.
– Allora avete vistu ancu l’Imperatore?
– Hè entratu ind’è u marisciale mentre eru quì.
– È l’avete parlatu?
-Vale à dì, hè statu ellu chì m’hà parlatu, signore, disse Dantes, surridendu.
– È chì cosa vi hà dettu?
– Mi hà dumandatu nantu à a nave, quand’ellu hè partutu per Marseglia, u percorsu ch’ellu avia pigliatu è a carica ch’ellu purtava. Credu chì s’ella era stata viota, è eru statu u so maestru, a so intenzione seria stata di cumprà la ; ma li aghju dettu chì eru solu u secondu, è chì l’edificiu appartenia à a casa Morrel et fils.
– Ah! ah! hà dettu: a cunnoscu. I Morrel sò pruprietarii di babbu in figliolu, è ci era un Morrel chì servia in u listessu regimentu cum’è mè quandu eru in guarnigione in Valence.
– Hè vera! gridò felice u patrone; hè Policar Morrel, u mo ziu, chì hè diventatu capitanu. Dantès, dicerete à u mo ziu chì l’Imperatore s’hè arricurdatu di ellu, è u viderete pienghje, u vechju grugnu. Venite, venite, continuò u pruprietariu, schiaffeghjendu u ghjuvanottu in modu amichevule, avete fattu bè, Dantès, di seguità l’istruzzioni di u capitanu Leclère è di piantà si in Elba, ancu se, se u sapiamu chì avete datu un pacchettu à u maresciallu è chjachjaratu cù l’imperatore, chì puderia compromettelu.
– Cumu vulete chì mi cumprumette? disse Dantes: ùn sò mancu ciò ch’e portu, è l’Imperatore m’hà fattu solu e dumande ch’ellu averia fattu à u primu ghjuntu. Ma, scusate, ripigliò Dantès, eccu a delegazione di a salute è l’usi chì ci ghjunghjenu; permetti, nò?
– Fate, fate, caru Dantès.
U ghjovanu s’alluntanò, è mentre s’alluntanava, Danglars s’avvicinò. “Ebbè”, hà dumandatu, pare ch’ellu ti abbia datu boni motivi per a so ancurata in Porto-Ferrajo?
– Eccellente, caru sgiò Danglars.
– Ah! tantu megliu, rispose quest’ultimu, perchè hè sempre dulurosu di vede un cumpagnu chì ùn face micca u so duvere.
– Dantès hà fattu a soia, rispose l’armatore, è ùn ci hè nunda da dì. Era u Capitanu Leclère chì avia urdinatu sta liberazione.
– Parlendu di u Capitanu Leclère, ùn vi hà micca datu una lettera da ellu?
– Quale ?
– Dantes.
– À mè, innò! Ne avia unu?
– Pensu chì in più di u pacchettu, u Capitanu Leclère li avia datu una lettera.
– Di chì pacchettu parli, Danglars?
– Ma di quellu chì Dantès hà lasciatu mentre passava per Porto-Ferrajo?
– Cumu sapete chì avia un pacchettu da lascià in Porto-Ferrajo? Danglars arrosse.
“Passava davanti à a porta di u capitanu, chì era aparta, è l’aghju vistu cunsignà stu pacchettu è sta lettera à Dantès.
– Ùn m’hà micca parlatu di questu”, hà dettu u pruprietariu. ma s’ellu hà sta lettera, a mi darà. “
Danglars pensò. “Allora, monsieur Morrel, vi pregu”, disse, “ùn ne parlate micca à Dantès; serebbe ingannatu. ”
A stu mumentu u ghjuvanottu era di ritornu; Danglars si n’andò. “Eppo, caru Dantès, site liberu? dumandò l’armatore.
– Iè signore.
– Ùn hè stata longa.
– Innò, aghju datu à l’ufficiali duganali una lista di e nostre merci; è in quantu à l’ordine, avia mandatu un omu cù u pilotu di u liturale à quale aghju datu i nostri ghjurnali.
– Allora ùn avete più nunda à fà quì? ” Dantes fece un sguardu rapidu intornu ad ellu.
– Innò, tuttu hè in ordine, hà dettu.
– Allora pudete vene à manghjà cun noi?
– Scusate, signore Morrel, scusate, per piacè, ma devu a mo prima visita à babbu. Ùn sò micca menu grata per l’onore chì mi fate.
– Hè ghjusta, Dantès, hè ghjusta. Sò chì site un bonu figliolu.
– È … hà dumandatu Dantès cun qualchì esitazione, è ellu viaghja bè, chì sapete, u mo babbu?
– Ma credu di sì, caru Edmond, ancu se ùn l’aghju micca vistu.
– Iè, s’hè chjosu in a so piccula stanza.
– Almenu què và à mustrà chì ùn li mancava per nunda mentre tù eri partutu.
Dantes sorride.
“U mo babbu hè fieru, o sgiò, è s’ellu li mancava tuttu, dubbitu, averia dumandatu qualcosa à qualchissia in u mondu eccettu à Diu.
– Ebbè, dopu à sta prima visita, cuntemu annantu à tè.
– Scusate mi torna, o sgiò Morrel, ma dopu à sta prima visita, ne aghju una seconda chì hè quantunque impurtante à u mo core.
– Ah! hè vera, Dantès; Mi sò scurdatu chì ci hè qualchissia in i Catalani chì deve aspettavvi senza menu impazienza ch’è u vostru babbu: hè a bella Mercèdes. ”
Dantès sorride.
– Ah! ah! disse l’armatore, ùn mi stuna più ch’ella sia venuta trè volte à dumandammi nutizie da u Pharaon. Pesta! Edmond, ùn site micca da pietà, è avete una bella amante quì!
-Ùn hè micca a mo amante, signore, disse gravemente u ghjovanu marinu, “hè a mo fidanzata”.
-Certe volte hè uguali, disse l’armatore ridendu.
– Micca per noi, o sgiò, rispose Dantès.
-Aiò, aiò, caru Edmond, continuò u pruprietariu, “ùn vi detengu micca di più; avete cumpletu i mo affari abbastanza bè per chì vi dessi assai tempu per fà i vostri. Avete bisognu di i soldi?
– Innò signore; Aghju tuttu u mo stipendiu da u viaghju, vale à dì guasi trè mesi di salariu.
– Site un bravu zitellu, Edmond.
– Capite ch’aghju un poveru babbu, sgiò Morrel.
– Iè, iè, a sò chì site un bravu figliolu. Allora andate à vede u vostru babbu: aghju un figliolu anch’eiu, è serebbe assai in furia cun quellu chì, dopu un viaghju di trè mesi, u tene luntanu da mè.
– Allora, permitite? disse u giuvanottu inchinendu si.
– Iè, sè ùn avete più nunda à dì mi.
– Innò.
– U Capitanu Leclère ùn vi hà micca datu una lettera per mè quandu site mortu?”
– Saria statu impussibule per ellu di scrive, o sgiò; ma mi ramenta chì averaghju una quindicina di ghjorni di permessu per dumandavvi.
– Per marità?
– Primu ; dopu per andà in Parigi.
– Ebbè! pudete piglià u tempu chì vulete, Dantès; u tempu per scaricà à a nave ci piglierà sei settimane, è ùn turneremu à in mare per trè mesi … In trè mesi, duverete esse quì. U Pharaon, cuntinuò l’armatore, schiaffittendu u ghjovanu marinu nantu à a spalla, ùn pudia parte senza u so capitanu.
– Senza u so capitanu! gridò Dantès, i so ochji luccicavanu di gioia; attenti à chì dite quì, signore, perchè avete appena rispostu à e speranze più sicrete di e mo core. A vostra intenzione seria di nominami capitanu di u Pharaon?
– S’e fussi solu, ti stenderaghju a manu, caru Dantès, è ti diceria: “Hè fatta. ” Ma aghju un cumpagnu, è sapete u pruverbiu talianu: Che a compagne a padrone. Ma almenu a metà di u travagliu hè fattu, postu chì nant’à dui voti ne avete dighjà unu. Fate un rapportu à mè per l’altru, è faraghju u mo megliu.
– Oh! Signore Morrel, gridò u ghjovanu marinu, pigliendu, cù e lacrime in l’ochji, e so mani di u pruprietariu; signore Morrel, vi ringraziu, à nome di babbu è di Mercédès.
– Và bè, và bè, Edmond, ci hè un Diu in celu per a bona ghjente, chì diavulu! Andate à vede u vostru babbu, andate à vede à Mercédès, è torna à mè dopu.
– Ma ùn vulete micca chì ti rimetti in terra?
– Innò grazie; Aghju ancu da risolve i mo conti cù Danglars. Eri cuntentu cun ellu durante u viaghju?
– Dipende da u significatu chì attaccate à sta dumanda, signore. S’ellu hè bonu camaratu, innò, perchè ùn pensu micca ch’ellu mi piaci da u ghjornu chì aghju avutu a stupidità, dopu à una piccula altercazione chì avemu avutu inseme, per suggerisce chì ci fermi per dece minuti per l’Isula di Monte Cristu per stallà quella altercazione; pruposta chì m’era statu sbagliatu di fà la, è chì avia ragiò di ricusà. Se mi fate questa dumanda cum’è cuntabile, pensu chì ùn ci hè nunda da dì è sarete cuntenti di u modu in u so travagliu hè fattu.
– Ma, hà dumandatu u pruprietariu, andate, Dantes, sì tù fussi capitanu di u Pharaon, averia tenutu Danglars cun piacè?
– Capitanu o cumpagnu, singore Morrel, rispose Dantès, averaghju sempre i più grandi rispetti per quelli chì averanu a fiducia di i mo patroni.
– Aiò, aiò, Dantès, vecu chì site un bravu zitellu in ogni modu. Lasciatemi ùn vi ritengu più: andate.
– Allora aghju u mo permessu? dumandò Dantes.
– Aiò, a vi dicu.
– Mi permetterete di piglià u vostra canottu ?
– Pigliate.
– Addiu, monsieur Morrel, è vi ringraziu mille volte.
– Addiu, caru Edmond, bona furtuna!