AUTUNUMIA

Festighjavanu, eri, in paese amicu, a festa naziunale. Ùn la sò veramente s’ella si tratta di festighjà a cumemurazione di lu 1790 o quella di lu 1792, ma tandu, calcosa ci sarà !

Eccu ch’ogni annu, ci presentanu una bella ceremunia militara, bandere in celu, scarponi pà strada. « Liberté, Egalité, Fraternité », s’elli ùn ci fussini i suldati, sariamu stati belli. Spinoza (Baruch) scrivìa ind’u so Trattatu Puliticu chì e statue, i trionfi è l’altre esortazione ver di a virtù [erani] più segni di servitù cà segni di libartà. Issa sprissione, anti-eroica forse, mi pare ch’ella sia addatta à ‘ssi ghjorni di feste naziunale, in Francia, in Corsica. Ci ricurdemu di Babbu è, ancu di grazia, ùn t’avemu i mezi pà a benzina è u fumu culuritu di l’aviò.

L’aviò s’alzanu in volu è l’acelli fermanu in tarra. L’aviò parenu libari quant’è l’omi, l’acelli determinati. Chivi rinasce un vechju cuntrastu filusofficu, in giru à a libartà.

In tarminali, ci avianu amparatu chì a cusì detta libartà si staccava da u bisognu, da lu stintu, naturale è salvaticu. I filosoffi francesi di u seculu scorsu a scrivianu bè ! Alain, Jean-Paul Sartre ; attraversu à i Principi, o L’esistenzialisimu hè un umanisimu, i dui sapientoni ùn la lasciavanu andà a culomba bianca.

Iè, a culomba bianca, incù l’alivu in bocca, alleguria di a libartà. Chì tanti libartà ! T’avia a fame a corcia ! Un bisgonu, una necessità, mai ùn si trattava di scelta, di raghjò. L’urgogliu umanu pare sempre più smisuratu, infinitu.

Mi pare chì l’idee di Spinoza è di Sartre in quantu riguarda a libartà sò intarissante assai. Pà Sartre ci hè l’affannu di a libartà, tutti u cunniscimu. St’affannu di a risponsabilità : st’azzione era a toia, è sempre firmarà a toia. Cusì, pà u filosoffu francese, semu cundannati ad esse libari. Femu ciò chì vulemu, ogni volta chì t’avemu una scelta da fà, a femu. Sempre saria statu pussibule di fà altrimenti. Eccu lu st’affannu. Semu i nostri scelti, l’asistenza vene prima di l’essenza. Ùn semu determinati da un distinu, ma solu da noi, da e nostre azzione. Tandu quì ci sarà veramente un’idea autonoma in quantu femu ciò chì noi vulemu fà.

È tandu, a culomba bianca ? T’avia a fame, ùn t’avia nissuna scelta da fà, era necessariu di magnà è, da magnà ci vulìa ch’ella si n’andissi à vulà.

Issa visione abbastanza pessima di a libartà, l’avemu da paragunà incù quella di Spinoza. A lea, a faremu in quantu a libartà pà st’omi, hè necessaria. Deve essa.

U Neerlandese, Spinoza, in a so fabrica pulia i vetri da fà ne spichjetti. Fighjulava Spinoza, fighjulava bè. A Natura l’avia chjamata Diu e a so regula era a libartà. Ogni individuu era custrettu à segue ogni regula postu chì, s’ellu ùn la facia, si ne murìa. Di sicura, ogni essari t’avia da fà ciò ch’ellu t’avia da fà par essa se stessu. In issa necessaria scelta, l’omi di Spinoza sò libari. Di crede chì t’avia, a raghjò, a capacità di guidà a greghja era attempu urgogliu è tuntìa. Tutt’ognunu ubbedisce à l’appettitu, à a brama di u piacè chì li parmetta d’essa ciò ch’ellu . A dimensione attiva di u pinsà di Spinoza ci hè veramente.

Mischjendu i dui, trà l’affannu è a necessità di l’essari, a semu daveru, noi, libari, è a culomba ella, forse più cà noi postu ch’ùn la pensa mancu.

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.