Fiuri di Parigi. III – Marcu Antone Faure

Luni piuvascosu. Erami pochi sta sera. Ùn era annuiosa a siratina, ma più passaia u tempu è più ‘ssu bar duvintaia un locu cunnuscitu, da noi è da l’astri, è a brama di caminà, di scopra altri loca si facia senti più forti. Mi piaciu in stu carrughju, è di manera ginirali in ‘ssi rughjona di u centru di Parigi. L’atmosfera era bona, è cuddaiani in l’aria i risa ed i briona filici.
A pioggia chjapaia i mulizza, tirendu li ind’i prufundori di a tarra, ind’i ciuvoni bughjicosi di a citai, è curriani nantu à i stradi bioti. Marchjaiani qualchì parsoni sottu à l’umbredda. Si spiciaiani è no, erami quì, biiendu una birra fresca.
Ci vularia à mova, pà scopra l’astrò… S’iddu fussi accissibuli, vali à dì s’iddu ùn piuvia micca cussì. Fighjulaiu l’acedda, pariani persi, ùn era micca un tempu parisgianu, quissu ni fubbimi sicuri.
L’autoradio passaia una musica di l’anni novanta, è si consumaia pocu à pocu a sigaretta, è quissu ùn si pudia schivà lu, murarà, è cum’e no ci voli ad accittà lu.

Colomba bianca. A Sena facia u so rumori nutturnu, è cantaia di ‘ssa pioggia chì falia forti nantu à a so rodda. Picculi marchi nantu à l’area, nera è piena d’inciartezza, vogaiani sott’à u ponti. I ciottola erani freschi, è ondulaiani fin’à u luntanu.
Colomba bianca à l’orizonti. È s’apria una porta, è daretu una luci accecanti. Strana pazzia quidda di u cori, luccicaia a stanza, è riscaldaia a mo pedda cuparta di gocci floscii.

Colomba bianca à l’orizonti,
È grisgi sò li monti
Fin’à ch’idda s’avvicineghji,
Ch’iddu naschi u soli ind’i veghji.

Caminaia a luna. Si taciaini infini i rumori fluviali, l’aliinazioni fiumareccia. Una chitarra è qualchì canta in u bughju d’una straduccia, imbasgiaiani lu campanili lasciatu in l’alturi nibbiascosi d’issa notti di ghjugnu. Avemi viaghjatu trà l’altrondi, trascinatu l’animi in pena, cantatu è spassighjatu, è frastronatu era lu mio cori, cum’iddu saria statu u fiumoni s’idda un si fussi arristata a pioggia.
Più bedda a luna, è li so ochja scherzosi, è lu surisu. I so labri rosi.

Acedda ind’u buschettu
Duva battiani piola è foddi,
Ed erani maraviddi
‘ssi mani di culori schettu.

Trapassaia a citai a vittura, è francò u ponti senza dubiti. Lasciaiani tracci foschi è malcerti i lumi rosulini, è a carcassa nera andò à perdasi ind’i pianuri d’arburi gocciolanti.
A pioggia ripresi. Erami pruteggiati. Durmia. Canali Saint-Martin, erami quasgì ghjunti. Durmiani danò i casi gallighjanti, addineati l’una daret’à l’altra.
A sapeti, in ginirali i conduttora ùn cunnosceni quidda via. Va più veloci quì cà da l’altra.
Francaimi a Sena un’ultima volta. Cum’è fantasmi, i dipendenti à u crack trascineghjani li so corpa, straccia brutti, l’ochja spalancati. Dumandaiani un soldu, è cuntinuaiani li so camini di croci.
Spaventi di fini di sirata. Si n’andoni l’amori è la biddezza, stetini solu u spaventu è lu disgustu, u sintimu amaru di l’inghjustizia.
Ma erani luntani ‘ssi priucupazioni. Socu luntanu.

Colomba bianca à l’orizonti,
Si alza lu soli radiosu,
U frusciu di lu salgastru sott’al ponti
È issi pozza tinibrosi.

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.