Fiura – Marcu Antone Faure

Avemu sempre, in quellu mumentu di tristezza, a brama d’andà à spassighjà in a natura pura, spurgulata, duve ùn c’hè nè viulenza nè strazii di u prisente. Caminemu in quellu passatu infiuritu, ricordi rumani di u benestà anticu, di a natura cara di a nostra cursichella.

Facenu scutinà l’arche infiurite,
È trafalassi i palazzi millenarii.
L’orti maladetti, e torre svaccaghjate
Si trascinaiani, à l’orli di i fiumi amari.

A vudinedda curria attravers’e fureste,
E so labre imbasgiaiani e sponde culurite.
Canti enigmatichi, cum’altrettante feste,
Falaiani di e spinursali tradite.

 

Lasciate un cummentu ?

Questo sito usa Akismet per ridurre lo spam. Scopri come i tuoi dati vengono elaborati.